Volumul „Nimic“ marchează sfârşitul aventurii liric-existenţiale sintetizate în „Totul“ (1985), cea mai bună carte de poezie a lui Mircea Cărtărescu, şi cuprinde ultimele versuri ale poetului. Aceste „postume“ din timpul vieţii pun ultimele accente şi dau forma finală celei mai mari poezii din literatura postbelică românească.

Poemul se cheamă „Nori peste blocul de vizavi": „Nu pot mişca acul busolei doar concentrându-mă./ Am încercat. Nu sunt în stare./ Nu pot transmite imaginea unei cărţi de joc. Am încercat./ Am vrut să levitez, şi stând pe spate în sudoarea patului desfăcut/ m-am concentrat jumătate de oră până am simţit că înnebunesc./ Am încercat în metrou să fac o fată să se uite la mine/ şi fireşte că nu s-a uitat./ Doamne, nu sunt alesul tău!// Mintea mea nu poate să schimbe lumea./ Nu am destulă dragoste, destulă credinţă./ Nu am o aură în jurul capului./ Nu mi te-ai arătat şi nu mi-ai dat nici un semn.// Pipăi cu degetele muşamaua feţei de masă:/ ea nu cedează, nu se transformă în aburi roşcaţi./ Ating buclele fetiţei mele:/ ele sunt moi şi auriu întunecate./ Nimic nu e altfel decât îmi spun simţurile. Nu există iluzia./ Mintea mea e oglinda plană a lumii./ Plană. Plată./ Nici o zgârietură./ nici o viaţă anterioară, nici o făptură ectoplasmatică./ Nici Agarthi, nici Shambala/ nici Maya, cât despre vise/ ele sunt doar cosmetice pe nimic.// Privesc în focul aragazului, ca hipnotizat./ Ştiu că am fost într-un uter./ Ştiu că voi sta-ntr-un sicriu. Sau voi mânji pământul cu sângele meu./ Nu voi găsi eu fisura./ Nu voi întoarce eu capul din fotografia de grup".

„Adio, criză!"

Poetul n-a renunţat, de fapt, niciodată la poezie (dovadă stau chiar volumele sale de proză), s-a întâmplat însă că poezia a renunţat la el odată cu sfârşitul tinereţii. Vârsta (36 de ani) este sursa tristeţii scrise cu majusculă, a deznădejdii provocate de „ticăloşita matu