Iată-ne şi „argument“, într-o dispută politică internă, pe France 2: Dominique Strauss-Kahn, directorul FMI şi favorit al stângii în sondajele privind prezidenţialele din 2012, a încercat să paseze răspunderea instituţiei la cârma căreia se află, spunând că nu FMI a impus ascetismul (atât de neplăcut stângii) în Grecia şi România; că guvernele ţărilor în cauză iau, în cele din urmă, decizia. Pentru România, FMI a sugerat nu o tăiere de salarii, ci o creştere a impozitelor, mai ales pentru cei bogaţi.

„Argumentul“ francez s-a transformat în furtună la Bucureşti, unde toate ştirile despre ce se petrece în lume nu interesează decât în măsura în care e sau vine vorba şi despre noi. Iar şeful FMI a vorbit despre noi... Era tot ce mai lipsea vacarmului autohton, în care guvernul redactează inflexibil scrisoarea de intenţie către FMI, opoziţia îşi numără voturile pentru o moţiune de cenzură, iar sindicatele pregătesc greva generală.

Ignorată cât au ţinut alegerile, criza care bântuie de ceva vreme, fără să ţină cont de meridiane şi paralele, a ajuns să muşte adânc şi dintr-o dată tocmai din veniturile celor mai fragili români. Nu trebuie să fii nici de stânga, nici de dreapta ca să remarci că, în panica sa de a acoperi deficitul, rod al tuturor proastelor guvernări ce se succed de 20 de ani încoace, Guvernul Boc taie cu ochii doar la cifre şi la preşedintele Băsescu. Scriam în numărul trecut că soluţia nu e în stradă, dar asta nu înseamnă că nu trebuie să ţii cont de ea. Faptul că mitingul de zeci de mii de oameni din Piaţa Victoriei, din 19 mai, nu a fost urmat de o întrevedere, fie ea formală, între liderii manifestanţilor şi guvernanţi, ci de o declaraţie a lui Boc, privind tăierile de pensii şi salarii, a avut un caracter obscen. Apoi, ne-am fi aşteptat ca austeritatea să înceapă de sus în jos, măcar de ochii lumii, odată cu reducerea numărului de ministe