Aţi trăit mai bine de patru decenii în comunism. În ce fel aţi putea spune că a trăi în comunism a fost o şansă, poate chiar un privilegiu? Din perspectivă politică, a trăi în comunism a fost pentru dumneavoastră cumva vreo şansă?
Spontan, îţi vine să spui că a trăi într-o lume a cărei regulă este suprimarea libertăţii nu poate fi decât o neşansă şi un blestem. Să ţi se spună ce ai de făcut în privinţa lucrurilor în care normal e să decizi doar tu (ce să gândeşti, ce să spui, ce să mănânci, cum să te îmbraci, cu cine să te întâlneşti, câţi copii să ai, dacă ai voie să ieşi în lumea largă sau nu, ce să citeşti, ce filme să vezi etc.) înseamnă să fii complet infantilizat. Cum să fie o şansă să trăieşti într-o lume de oameni mari ca într-o creşă? Şi, dacă refuzi acest regim, să fii urmărit, persecutat, încarcerat, torturat, exterminat? E un adevărat dezastru existenţial.
Numai că întrebarea dumneavoastră ţinteşte poate în alt punct: nu cumva viaţa unui om supus la un astfel de tratament se îmbogăţeşte tocmai în confruntarea cu răul? Nici în acest caz răspunsul nu este univoc. Pentru majoritatea oamenilor, comunismul este o experienţă a mutilării. Din coabitarea sistematică cu răul, cei mai mulţi oameni ies pociţi. În această cursă a supravieţuirii care este viaţa în comunism majoritatea se adaptează schilodindu-se moral: ajung să trăiască duplicitar în mod firesc, trăiesc perpetuu în frică, se adaptează, fac aranjamente, mint, învaţă să fure, se toarnă unii pe alţii, îşi pierd simţurile comunitare. Pe scurt, încetează să mai respecte valorile tradiţionale ale omenirii, de vreme ce în lumea în care trăiesc valorile acestea nu mai au nicio trecere. Comunismul este, statistic vorbind, o societate de oameni fără caracter. Dezastrul care a urmat după căderea comunismului tocmai lucrul acesta l-a scos la vedere: e foarte greu să reconstruieşti o societate
