(Apărut în Dilema, Nr.385, 30 iunie - 6 iulie 2000, tema: Scrisul & cititul)

Am avut dintotdeauna o fascinaţie pentru citit şi pentru scris.

Nimeni din familia mea nu-şi aminteşte cine şi cînd m-a învăţat literele. În orice caz, cînd eram în clasa întîi, le ştiam deja. Îmi place să cred că le-am deprins spontan, de la sine. Pe la cinci-şase ani, citeam orice "text" care-mi cădea sub ochi: afişe, reclame, titluri, fluturaşi electorali (în 1946!), lozinci etc. Nu neapărat ziare sau cărţi, la vîrsta aceea. Cititul a început a fi, probabil, un exerciţiu de silabisire menit a mă face să ghicesc cuvintele scrise. Un joc. Cred că asta mă şi amuza şi mă determina să continuu. Nu m-am plictisit niciodată să citesc. Fără scop precis, uneori, şi fără întrerupere. Şi astăzi citesc în autobuz ori în tren , iar dacă n-am ce, mă uit pe fereastră şi citesc inscripţiile de pe stîlpi sau de pe case. O treime din viaţă mi-am petrecut-o citind, altă treime, dormind şi ultima, ocupîndu-mă de toate celelalte lucruri cotidiene.

Scrisul l-am învăţat tot înainte de a merge la şcoală şi tot de unul singur. Am întrebat, bănuiesc, ce literă e asta sau aia şi m-am pus pe treabă. În clasa întîi, scriam binişor. Nu ştiam chiar toate literele. De pildă, aflînd cum se citesc grupurile de litere che şi chi, am avut o mare satisfacţie: le ghicisem cumva. N-a fost nici o problemă să-mi extind cunoştinţele la ghe şi ghi. M-au atras îndeosebi cele din urmă litere învăţate: x şi y. Am găsit într-un tabel pe Q şi m-am întrebat în ce cuvinte apare, nici unul nefiindu-mi familiar. Cît despre fratele mai mic, q, n-am ştiut de existenţa lui multă vreme. Scriam pe tăbliţe cu un fel de cretă mai dură decît cea obişnuită. De fiecare tăbliţă atîrna un bureţel pe care-l udam şi cu care ştergeam. Îmi făcea o imensă plăcere să simt cum lunecă pe tăbliţă creta şi mai ales să şterg ce scrisesem. Tăb