Steve Jobs spunea în ianuarie că Apple nu ştie să realizeze computere ieftine, "care să nu arate a nişte vechituri". Şi are dreptate. Când am pus mâna pe MacBook, mi-am dat seama că omul e un adevărat profet.
Sigur, eram obişnuit cu Windows şi aveam şi un pic de experienţă cu Linux (Red Hat, Fedora dar mai ales Lycoris). Ok. Pas cu pas, am calcat în lumea mărului ghidându-mă pe ceea ce ştiam din Windows. Am pornit MacBook-ul dar s-a stins din cauza lipsei de energie în baterie. L-am conectat, fremătând, la priză. Şi ... a pornit. Sigur, la cele două nuclee a câte 2,26 GHz nici nu te aştepţi la altceva. Prima senzaţie cu ecranul a fost ca la iPhone - la un moment dat mă miram de ce nu răspunde la comenzi când încercam să pornesc aplicaţiile apăsând pe iconurile de pe ecran. Pentru că acesta are o calitate demnă de invidiat iar culorile sunt foarte vii, nu ca la monitorul meu demodat.
Wireless, probleme mă?
Mai departe, am vrut să vad cum se comportă pe internet. Acasă am o reţea wireless la care mă jucam cu un iPod Touch. Am încercat să-l configurez pe wireless. Dar chiar dacă are această capabilitate, şi am făcut totul de-a fir a păr de două ori, tot n-am reuşit să-i dau de cap. Nu-i bai, am şi o gramadă de cabluri întinse prin casă. Cum l-am conectat la reţea, internetul a zburdat. Drept să spun nu sunt mare fan al Safari. Aşa că am folosit primul lucru pe care l-am văzut şi mi s-a părut familiar: Mozilla. Acesta nu arată ca şi cel din Windows, dar pe configuraţia avută la dispoziţie întrece Bartonul meu antic de 2500+. Trackpadul e foarte sensibil şi mi-a făcut plăcere să butonez pe el. Într-un fel, reacţiona ca şi cum ar fi fost un touchscreen numai că trebuia să am coordonare mână-ochi pentru rezultatul dorit.
Prea sexi pentru Bartonul meu
MacBook-ul are tot ce îţi doreşti la el: hard de 250 GB, placă video
