Aceasta se referă la sectoarele care fac obiectul politicii de mediu: gestionarea deşeurilor, poluarea sonoră, poluarea apei, poluarea aerului, conservarea naturii, protecţia solului şi protecţia civilă. Dacă la început au fost adoptate măsuri minime de protecţia mediului, treptat, acestea s-au multiplicat atât numeric, cât şi calitativ, devenind din ce în ce mai complexe. Mai multe principii domină politica europeană de mediu, toate regăsindu-se şi în legislaţia românească, care a transpus şi acquis-ul comunitar de mediu (capitolul 22). Principiul că poluatorul plăteşte urmăreşte suportarea de către organizaţia care se face responsabilă cu poluarea a cheltuielilor legate de măsurile de combaterea poluării pe care a cauzat-o. Chiar şi preşedintele Obama a invocat acest principiu, în cazul recentei poluări grave pe care a produs-o compania BP, a cărei platformă din golful Mexic a explodat. Un alt principiu se referă la acţiunea preventivă, afirmând că este mai uşor să previi decât să repari.

Principiul precauţiei prevede luarea de măsuri atunci când o activitate ameninţă să afecteze mediul sau sănătatea umană. Principiul proximităţii doreşte încurajarea comunităţilor locale pentru a-şi asuma responsabilitatea pentru deşeurile şi poluarea provocată.

Cum Uniunii Europene nu-i lipsesc planurile, strategiile şi programele de acţiune, şi sectorul de mediu este reglementat de cel de al şaselea program de acţiune pentru mediu, care a fost aprobat de Parlamentul European şi Consiliul UE în anul 2002.

Planul este structurat în patru axe prioritare: schimbări climatice, natură şi biodiversitate, mediu şi sănătate şi, ultimul, resurse naturale şi deşeuri. Însă politica de mediu a fost impulsionată şi de o mişcare ecologistă puternică la nivelul ţărilor membre din Uniune, mişcare bine reprezentată în cadrul Parlamentului European, fiind pe un foarte onorabil l