Prima dată când l-am întâlnit pe Gabriel Liiceanu era la începutul anului 1990, când Universitatea era într-o fierbere politică. Auzisem despre el la Europa Liberă. Indirect, ştiam ceva dinainte de 1989. Aveam în Facultate doi-trei noicieni. Unul avea barbă şi purta câteva perne de burete, să le pună pe scaunele cu şezut de lemn. Noi ne ocupam de lucruri cool: postmodernism, Deleuze, Baudrillard şi Foucault. Tineam distanţa faţă de secta bărbosului.
Cum vă spuneam... La începutul lui 1990 Liiceanu a ţinut un curs într-un amfiteatru al Facultăţii. Plin-ochi. Am prins un loc înghesuit şi am ascultat o prelegere despre cărţi, despre cum se citesc cărţile de filosofie în special. Subiectul îmi era, credeam, cunoscut, iar publicul era format, din câte îmi dau seama, din amatori atraşi de reputaţia vorbitorului mai degrabă decât din studenţi ai Facultăţii. Aşa încât la prima pauză ne-am văzut de treburile noastre, de urgenţele zilei.
Citisem, desigur, Epistolarul. Dar nu rezonasem cu temele de acolo. Sau cu expresia lor, nu sunt sigur. Era ceva despre o educaţie mai clasică decât eram dispus să suport. Nu eram atras nici de Heidegger, nici de Platon şi nici de Kant. Hegel mi se părea în regulă dacă era citit prin lentilele filosofiei analitice. Nu am renunţat la unele dintre aceste obiceiuri nici acum. Foucault a rămas unul dintre autorii mei preferaţi.
Ca personaj public, cu siguranţă, l-am apreciat încă de la începutul tranziţiei pe Gabriel Liiceanu. Eram la curent cu activitatea sa de la Grupul pentru Dialog Social. Dar în materie de filosofie eram, pe undeva, exasperat de ceea ce credeam a fi o abordare insuficient de recentă.
De lămurit, aveam să mă lămuresc mai târziu. Gradual. Pe măsură ce se contura dezastrul cultural şi educaţional al României. Când Gabriel Liiceanu a devenit un reper într-o lume din ce în ce mai dezorientată. Dar
