Una dintre multiplele aberaţii ale celor 20 de ani trecuţi de la schimbarea de regim politic în România a fost felul trunchiat şi discontinuu în care au evoluat şi au fost percepuţi artiştii plastici ai generaţiei ‘80, ca de altfel şi muzicienii sau arhitecţii ei. Spre deosebire de confraţii lor literaţi, care au avut parte de o exegeză suficient de abundentă şi de un fel de „clasicizare“, dată fiind predominanţa literarului în câmpul cultural românesc, practicienii optzecişti ai artelor vizuale a trebuit să se descurce în condiţii mult mai dificile şi să inventeze traiectorii profesionale incomode şi atipice, oscilând între lucrul în ţară şi cel în străinătate, între ocupaţii colaterale dintre cele mai neaşteptate. Cel mai mult însă a suferit receptarea lor publică, într-un mediu cultural cu un apetit încă redus pentru inovaţii vizuale radicale şi cu un decalaj de gust de cel puţin o generaţie faţă de gustul literar, mult mai la zi cu producţia internaţională. Lipsa (a măcar) unei reviste de artă cu apariţie constantă (după decesul revistei

Arta în anii ‘90 şi după mai multe încercări ratate în anii 2000), care să analizeze în continuitate producţia vizuală a ultimilor două decenii, minoratul cultural al cronicii de artă (desconsiderate de fapt de către establishmentul literar predominant), absenţa unor expoziţii colective „de etap㓠şi a unor cronicari de artă conştiincioşi şi cu renume bine stabilit au făcut şi fac ca imaginea generală a fenomenului vizual postdecembrist să fie haotică sau lacunară şi să dea impresia unei inconsistenţe, care nu e de fapt reală.

Artele vizuale româneşti au cunoscut un boom destul de impresionant în anii ‘90, datorită mai ales Centrului Soros pentru Artă Contemporană şi câtorva fundaţii private, boom care a continuat de o manieră mai fragmentată şi în anii 2000, datorită apariţiei galeriilor private şi a controversatu