Politicile ecologiste, de protejare a mediului s-au impus ca imperative guvernelor după 1989, la început timid, iar treptat cu forţă, căci idealul integrării în Uniunea Europeană impunea o abordare foarte serioasă, realistă şi concretă. S-ar putea scrie studii întregi (diverse rapoarte stufoase au fost şi vor mai fi elaborate, fără îndoială) despre politica de mediu a României, însă în câteva fraze trebuie fixată realitatea acestui domeniu vast. Uniunea Europeană a venit în ajutorul României încă dinainte de aderarea noastră oficială, din 2007, finanţând, prin programul PHARE, diverse proiecte care se adresau managementului deşeurilor, refacerea reţelelor de alimentare cu apă sau înlocuirea conductelor de canalizare în mediul urban, căci, în mediul rural, SAPARD a avut şi o componentă de mediu care a ajutat, de exemplu, la înlocuirea sau montarea de noi ţevi pentru sistemele de canalizare sau distribuire a apei. Cel de al treilea program de preaderare, ISPA, se concentrează pe aplicarea directivelor de protecţie a mediului, care necesită cele mai mari costuri de implementare.
Acestea se referă la domenii precum: furnizarea apei potabile; tratarea apelor uzate; gestionarea deşeurilor solide şi a deşeurilor periculoase; poluarea aerului. Finanţarea angajamentelor pe care România şi le-a asumat până în anul 2007 pentru a putea adera la Uniunea Europeană se ridică la frumoasa sumă de 29 de miliarde de euro (19 miliarde pentru apă şi apă menajeră, 4 miliarde pentru deşeuri, 5 miliarde pentru poluarea industrială şi un miliard pentru alte sectoare). Ultimul termen negociat de România până la care poate fi încheiată transpunerea acquis-ului în practică este 31 decembrie 2018, peste mai puţin de opt ani. Instrumentul prin care România primeşte finanţare de la UE pentru politica de mediu se numeşte Programul Operaţional Sectorial de Mediu, care are alocate 5,6 mili