Drumul e lung şi anevoios... Îl parcurgi în tăcere, încercând să-ţi aduni gândurile. Şi să-ţi zăvorăşti undeva emoţiile. Acolo unde te duci, sunt interzise. Nu au ce căuta. Trebuie să fii lucid, rece, obiectiv. De piatră. Să nu-ţi pese. Sau, cel puţin, să nu arăţi. Altfel, nu rezişti. Clachezi. Gazeta de Sud şi Asociaţia Oncohope au reuşit însă, cu emoţii şi zâmbete înlăcrimate, să străbată coridorul pândit de suferinţă. Şi să lanseze o campanie: „Ajută un copil, salvează un zbor!“, în care îi cheamă să li se alăture pe toţi cei care au lacrimi, au zâmbet, au suflet.

Şase saloane se înşiruie, de-o parte şi de alta a coridorului palid de la etajul zece. Din capăt, lumina curge pe fereastră aruncând umbre adânci şi negre pe uşi, pe canapeaua veche, pe chipurile celor ieşiţi la plimbare, să-şi dezmorţească picioarele, să-şi aline durerile. Toţi sunt copii. Trişti, firavi, sfârşiţi de puteri, cu cearcăne adânci sub ochi şi pete vinete acolo unde acele au străpuns, neîndurătoare, pielea prea fragedă. Copii care au uitat să zâmbească, au uitat să se bucure, au uitat sau poate chiar n-au cunoscut copilăria. Copii care, ca nişte roboţi, trag de aţă câte un tractor de plastic sau o păpuşă mirosind a spital, cu gândul doar la perfuzia care îi aşteaptă înăuntru. Copii îmbătrâniţi de suferinţă. Bolnavi de cancer.

În Clinica de oncohematologie pediatrică din Spitalul de Urgenţă se tratează, în medie, 15 copii pe zi. Unii stau câteva zile, pentru verificări şi tratament de întreţinere. Adică citostatice. Cei mai mulţi rămân cu lunile. De la depistarea bolii până la găsirea formulei potrivite de tratament, depăşirea crizei şi stabilizare trec, de regulă, şapte luni. Şapte luni care, pentru copilul ce bătuse până atunci maidanele de la bunici plesnind de fericire, se căţărase prin copaci julindu-şi râzând genunchii, ridicase cu lopăţica-n nisip castele fermecat