Despre investitii discutam mult. Dar investitiile scad pe masura ce se inmultesc vorbele.
Decenii la rand, inainte de decembrie 1989, ne obisnuisem sa identificam investitia cu o constructie: o fabrica, o hidrocentrala, un sistem de irigatii. Astazi, insa, in conditii de sistem radical schimbate, investitia a capatat sensuri noi. A investi inseamna si avansarea unei sume de bani (capital economisit) pentru a porni o afacere. Iar investitor este cel care aduna capital banesc si ridica o fabrica, dar si cel ce cumpara cote-parti dintr-o afacere. O concesiune, o locatie de gestiune, inchirierea de spatii de productie sau cumpararea lor, initierea de afaceri in domeniul serviciilor publice sau private. Toate sunt investitii.
Necazul e ca in Romania, astazi, sunt putini cei care au vocatie de investitori. Dar si mai putini sunt cei care au banii necesari unor investitii. Sau care pot obtine credite bancare, in schimbul unor garantii substantiale, pentru a investi. Din nefericire, categoria celor care (la noi) fac bani din bani, investindu-i in afaceri, este inca restransa.
De ce ne obsedeaza pe noi intr-atat problema investitiilor, incat nu mai avem pace? Fiindca nimic din ceea ce aduna timpul, nici casele, nici strazile, nici copacii, nici magazinele, nici fabricile, nici automobilele, nici bancile, nici ceea ce mancam si imbracam, nu ar exista fara investitii. Mai exact, fara insi intreprinzatori, inzestrati cu ideea, dorinta, curajul sa investeasca, reusind totodata sa adune bani si sa-si invinga teama fireasca, sa-si asume riscuri.
Mai multi investitori inseamna bani mai multi, venituri mai mari si conditii de viata mai bune. Intr-o tara fara investitori multi nici bancile nu ies pe piata cu bani mai multi, pe care sa-i imprumute populatiei pentru case noi, pentru consum curent. Cand investitorii straini se raresc, iar investitorii interni gaf
