A lucrat ca profesor, apoi, mânat de pasiunea pentru arhivistică, a renunţat la catedră, iar ca răsplată primită pentru corectitudinea muncii sale de cercetare a fost dat afară şi declarat incompetent.

Atracţia pentru istorie a început în copilărie. „În podul bunicilor găseam ziare vechi, bancnote chiar şi diverse obiecte. Aşa am învăţat să iubesc lucrurile care au o istorie a lor şi implicit a vremurilor din care provin", îşi aminteşte Ion Caşu.

După finalizarea studiilor a devenit profesor. „Aveam pasiunea pentru istorie şi visul meu era să devin profesor. Nu mă vedeam decât la catedră", ne mărturiseşte istoricul.

„Pervetirea"

În anul 1990, Ion Caşu a ajuns la Arhivele Statului, unde a rămas până în 2003. „Aveam de ales între învăţământ şi dorinţa unui loc de muncă mai bun.Am ales să mă <> şi am ajuns la Arhive", ne poveşteşte Caşu cu ocazia reîntâlnirii unei promoţii de la Liceul Cuza unde a fost dascăl.

„Din decizia de a lucra într-o instituţie publică a ieşit şi ceva bun. Aici am aflat foarte multe informaţii despre oraş, despre fiecare casă, stradă şi despre urmaşii fiecărei familii. Am învăţat să caut orice hârtie care poate spune ceva despre o casă, persoană etc din istoria oraşului", spune istoricul.

Pasiunea sa i-a ajutat pe foştii proprietari gălăţeni care veneau la Arhive să fie ajutaţi să-şi recapete moştenirile confiscate abuziv de comunişti. Pentru că nimeni altcineva nu-i sprijinea, aveau nevoie de omul şi istoricul Ion Caşu. „Arhivele noastre nu sunt organizate sistematic. Venea un om şi spunea că tatăl său avusese în anul cutare o casă pe o animită stradă. Se cauta o dată în arhiva primăriei şi dacă nu se găsea nimic, omul nu putea avea parte de retrocedare. Eu învăţasem să caut în toate arhivele: ale Prefecturii, a altor instituţii publice şi mai ales în arhivele Tribunalului, acolo