Martiriul negru cauciucat, cu lanţuri şi chingi, e auto-pretins, spun bărbaţii-scriitori. Pentru nihiliştii contemporani, urmaşele Evei au gust de speculaţie şi de profit, de stil literar violent însă plin de umor. Truismul feminim e mai vechi decât Eva; ba mai mult, când îţi pică în mână Palahniuk, ai impresia că şi şarpele din Paradis era femeie. Să ne înţelegem, nici unul dintre preferaţii mei, nici Bret Easton Ellis şi nici Chuck Palahniuk, nu sunt mereu misogini şi, atunci când sunt, argumentele sunt de neclintit.

Pentru ei, femeia e fie scop, fie mijloc pentru o literatură efervescentă.

Când organizaţiile pentru femei au sărit în capul lui Ellis că American Psycho e o carte prea misogină, editura care urma să-i publice scrierea a bătut în retragere. Copilul teribil, al treilea din Brat Pack, a mai stat o tură. “Pedeapsa” a însemnat aşteptare, în contextul decepţiei celei de-a doua cărţi ale sale, The Rules of Attraction, care, deşi s-a vândut bine, nu s-a ridicat la standardele impuse de zecile de mii de copii vândute din Less Then Zero, scriere cu care “moralistul” american debuta în 1987.

În 1991, pe rafturile librăriilor apare ceea ce urma să devină cartea-cult a perioadei. Numit “roman violent despre violenţă”, e, mai degrabă, un roman violent despre noi. Provocarea la emoţie, fie şi prin violenţă, e năravul lui Ellis. Femeia e un mijloc de a genera zvâcul, de a trezi o oricât de mică sensibilitate în membrele damblagite.

“- Ştiţi ce zicea Ed Gain despre femei?(…)

- Zicea aşa: Când văd o fată frumoasă mergând pe stradă, mă gândesc la două lucruri. O parte din mine ar vrea s-o scoată în oraş, să stea de vorbă cu ea, să se poarte cât pot eu de frumos şi de tandru, s-o tratez cum se cuvine… – şi mă opresc şi-mi dau peste cap dintr-o singură înghiţitură paharul de J&B.

- Şi cealaltă parte a lui la ce se gândeşte?! încearcă