Sibiu, 1994, început de primavara. Pentru mine, o fetița de nici 15 ani, termenul de “Festival Internațional de Teatru” era ceva desprins, parcă, dintr-o poveste cu zâne. Știam despre teatru că exista, ca și manifestare culturala, invațasem despre el la școala, dar nu-mi puteam imagina că pot să si particip, ca spectator, la o piesă de teatru.
Prin oraș se șușotea despre oaspeții veniți de peste mări și tări ca despre o taină mare, ca și când cineva ar fi putut să-i gonească sau mai rău, să le interzică sa iși țină spectacolele. Era greu, după atația ani de comunism, să te bucuri, român fiind, de ceva ce era bun pentru suflet, ceva ce-ți împlinea setea de culturâ și setea de a cunoaște oameni pentru care civilizația si democrația erau ceva normal.
După prima paradă a festivalului, vazută și traită cu o încantare greu de descris, mă indreptam spre casă, visând la clowni, oameni pe catalige și măști vesele sau triste. În drumul meu pe străduțele Sibiului, mici și pline de farmec, îmi imaginam cum e sa fii actor pe o scena de teatru și interpretam în minte un rol inventat pe loc, acela de prințesă medievală îmbracată in rochii încorsetate și curtată de cel puțin cinci prinți care se luptau între ei pentru a-i cuceri inima definitiv. Erau vise de copilă, vise născute din frumusețea unui eveniment nemaivăzut, deloc simțit pâna atunci.
La începuturile lui, festivalul se lupta cu lipsa sălilor pentru spectacole. Sala Thalia nu exista, era un mare șantier, început imediat după Revoluție și cu slabe șanse de a prinde forma, deși existau oameni care se luptau pentru asta, însa interesele erau altele. Dar, odata cu mutarea festivalului în luna mai, teatrul de strada a devenit accesibil și a fost ca un fel de strigăt de victorie: nu ne faceți săli, ne folosim de piețe, parcuri și ruine pentru a ne bucura de tot ce înseamna teatru și de manifestările lui în to
