Vigoarea înrădăcinării în viciu caracterizează durabil fotbalul nostru cel natal. De aceea, acuzaţiile de blat au stat în siajul multor meciuri din campionatul recent încheiat. În conştiinţa colectivă, acuzaţiile de blat nu beneficiază nici măcar de îndulcirea suspiciunii. Certitudinile sunt suverane. Iar când însuşi preşedintele LPF, domnul Dumitru Dragomir, garantează, sub cuvânt de onoare, că am avut de-a face cu cel mai curat campionat din istorie, că numai nebunii mai pot discuta despre blaturi într-un campionat mai corect ca niciodată, mai că-ţi vine să crezi că nebunii nu sunt chiar nebuni.
Mai că-ţi vine să crezi că ei sunt cei care au dreptate. Pentru că preşedintele ligii, în trecutul său un ilustru miliţian al cooperativei, vorbeşte doar din interes. Vorbeşte de obicei numai atunci când vrea să ascundă gunoiul sub preş. Iar oamenii cu scaun la cap nu mai cad în plasa unor astfel de strategii jegoase. Ei ştiu să-i traducă corect spusele.
Mărturisesc că deseori am polemizat amical cu cei care îmi păreau prea grăbiţi atunci când lansau acuzaţia de blat în legătură cu vreun meci sau altul. Eu susţineam ideea precarităţii alarmante a fotbalului jucat în prima ligă şi chiar credeam că acuzaţiile de blat nu fac decât să scuze prostia.
Între timp mi-am mai revenit.
Dar nici acum nu pot fi categoric. Dacă mi s-ar cere să caracterizez printr-un singur cuvânt campionatul recent încheiat nu aş şti ce să aleg între prostie şi hoţie. Doar când observ că nici hoţii nu mai sunt ce-au fost odată, dacă iau în calcul faptul că făptaşii ciordelii ieftine au luat locul unor rafinaţi ai aranjamentelor, prostia pare să câştige teren, pare să detroneze hoţia în ierarhia calificativelor pe care le merită defunctul campionat.
Despre prostie, o prostie veselă fără voie, putem vorbi şi atunci când împricinaţii fotbalului se dau în fap
