Dedic acest text memoriei lui George Şerban, unul dintre cei care au crezut cu stăruinţă, curaj şi pasiune în necesitatea morală a lustraţiei.
România aşteaptă de douăzeci de ani acest moment de răscruce. Ori, mai exact spus, acea Românie care a respins comunismul drept un sistem menit să distrugă libertăţile civice, să umilească individul, să facă din ateism o antireligie susţinută statal, să anihileze proprietatea privată şi să impună o falsă imagine despre fericirea universală.
Comunismul a prigonit memoria, a surghiunit spiritul liber şi a călcat în picioare valorile. Pretinzând că împlineşte idealul democratic, comunismul a emasculat simţul civic, a suprimat ideea binelui comun. Făgăduinţele utopice erau pentru sclavi, potentaţii trăiau în prezentul opulent al fraudei permanente.
„Partidul interior”, spre a relua sintagma lui Orwell, era preocupat doar de perpetuarea ad infinitum a unei puteri de nimic îngrădite. Una dintre cele mai grave moşteniri ale comunismului este alergia la valori, discursul resentimentar împotriva elitelor intelectuale, dispreţul pentru performanţă, batjocorirea veleitară a alti tudinii spirituale.
Dictatura comunistă s-a întemeiat pe represiune, pe teroare pe frică, pe suspiciune, pe colaboraţionism şi pe la şitate. Împotriva acestor tare, împotriva fărădelegii instituţionalizate s-au ridicat oameni care au refuzat să îngenuncheze. Tot astfel, în tăcere, dar cu demnitate, au fost milioane care nu au devenit nici nomenklaturişti, securişti sau informatori. Regimul comunist din România a fost până la sfârşit unul de tip stalinist.
„Liberalizările” au fost de scurtă durată şi cu efecte minime. Reformele hruşcioviste şi gorbacioviste au fost cu grijă evitate. Tocmai din acest motiv, finalul regimului a fost unul marcat de omor în masă.
România nu a avut parte de o „revol
