Nu iti dai seama cu adevarat de capacitatea pe care o ai de a iubi pe cineva pana nu te afli in punctul in care acea persoana ajunge, ca un pui de pasare, intre palmele tale. Ii simti inima batand speriata si intelegi atunci cata nevoie are de tine si cum ai face orice… orice sa aperi acea fiinta. I-ai impinge targa atunci cand nu poate nici sa vorbeasca. Cand stii ca ii e teama. Si cand tot ce poti face este sa ii spui ca vei avea grija. Ca vei face tot ce poti. Desi, in acele momente, tot ce poti este sa speri ca este raul cel mai mic, boala cea mai putin ucigatoare. Speri pentru tine si pentru cealalta persoana ca veti dansa din nou, veti rade din nou, veti glumi din nou.
Iata primul cliseu : Traim intr-un haos. Al doilea: Nu contezi decat daca ai ce sa dai la schimb. Bani, influenta, ceva pentru ca un individ care zi de zi poarta un halat alb si decide cine traieste sau cine moare. Suna dramatic ? Dati unei fiinte umane putere asupra unui seaman si vedeti ce se intampla. Amaratii care stau la cozi pe coridoare in timp ce doamna doctor, coafata si manichiurata, isi bea linistita cafeaua si barfeste cu asistenta de serviciu sunt un rezultat al acestei investiri. Extrapolat, cam asa s-ar explica lagarele naziste. Lasa-i sa faca ce au chef si vezi unde ajungi.
” Ce ?! E o baba pe culoar care a facut pe ea si nu se mai tine pe picioare ? Fir-ar a dracului de imputita, mars! Ce cauta aici sa ne mute noua nasurile ? Ai dracu, ii cauta moartea pe acasa si ei stau pe capul nostru ! Daca eram doctor in Vest, castigam de zece ori mai mult. Stau aici sa curat babe la cur, auzi la ei… !”
Inca un cliseu : sunt platiti rau, deci au o scuza. Asa e : pretindem sa avem o scuza nu pentru ca sa nu ne facem treaba (da, inteleg sa nu spele podeaua femeia de serviciu daca ii dai cu piciorul peste galeata cu apa sau daca nu ii dai bani), ci sa omoram. Pardon, sa ne
