În articolul „Lăsaţi Europa să fie Europa”, din ediţia trecută, Andrew Bacevich, profesor de relaţii internaţionale la Universitatea din Boston, pleda pentru ieşirea Statele Unite din NATO – doar aşa, Washingtonul ar scăpa de o suprasarcină, iar europenii ar fi obligaţi să-şi asigure singuri securitatea. Cât de prizată este o asemenea poziţie în America? Cât de straniu sună în Europa, mai ales în Noua Europă? Am cerut replica unui cunoscut analist al relaţiei transatlantice: Wess Mitchell

Argumentul formulat de Andrew Bacevich face parte dintr-un curent intelectual mai larg care favorizează o reducere a angajamentelor strategice ale SUA şi care devine din ce în ce mai influent în unele cercuri din DC. Intenţia acestei „şcoli a restructurării” (găsirea unor metode inteligente, chiar neortodoxe, de a răspunde tranziţiei sistemice) este nobilă, dar propunerile sunt eronate. Perspectiva devoluţiei unor responsabilităţi globale de securitate la nivel regional poate părea seducătoare pentru cei preocupaţi de sosirea multipolarităţii. Dar în esenţă este un experiment radical, iar în lumea geopoliticii nu e ca în filozofie: experimentul trebuie gândit cu minuţiozitate, iar consecinţele analizate cu maximă prudenţă.

La baza argumentului propus de Bacevich se află premisa că tocmai prezenţa fizică a Statelor Unite este cea care stă în calea unei responsabilităţi extinse a Europei în lumeş este ca şi cum America ar fi înlăturat orice motivaţie sau impuls european de maturizare strategicăş în consecinţă, o eventuală retragere a SUA de pe bătrânul continent ar trebui să corecteze acest deficit, lăsând cale liberă forţelor structurale - Rusiei revizioniste sau terorismului - să-şi urmeze cursul natural, forţându-i totodată pe europeni să afişeze un grad mai profund de coerenţă, solidaritate şi iniţiativă strategică decât în prezent.

Dezbinare şi garanţii