De cateva luni, Emil, unul din asistentii mei, mi-a dat cu discretie un dvd cu ultimul film al lui Clint Eastwood, Invictus. O sa va placă, mi-a spus, când aveti liniște în vreo seara, căutați să-l vedeti. L-am purtat în geantă câteva săptamâni, alte câteva a stat în așteptare pe biroul meu. Mai auzisem câte ceva despre film, la un moment dat însă am crezut chiar că este vreunul din filmele comandate pentru a dezinhoba turiștii care ar trebui sa producă bani pentru FIFA, în aceasta vară, prin prezența la Campionatul Mondial de Fotbal. L-am văzut in ziua de Rusalii și a fost ca o prezenta la biserică într-o zi de sărbătoare. Adică un fel de ploaie peste suflet.

Dincolo de unele tezisme de factură hollywoodiană, filmul m-a impresionat pentru că trimite la realitatea pe care o trăim în România acestui moment. Da, România este ca și Africa de Sud din acel moment, pe buza prăpastiei: este o țară profund divizată, săracă, cu o oligarhie care functionează transpartinic doar la hoție, dar care a lansat si întreține un rasism politic generator de conflict etern. O țară fără speranță, fără nici un proiect. Ura pare singura resursă, dar energia urii nu poate aduce decât distrugere și haos. Cautând o speranță, ne uităm la actorii politici și nu vedem nimic care ar putea să ne ajute să visăm măcar la o normalizare a vieții.

L-am văzut pe Presedintele României într-o conferintă de presă făcută la miez de noapte, după interminabile discutii cu cei care susțin Guvernul. Părea după o luptă cu morile de vant, aveam senzația că nu are încredere că politicienii lui vor accepta să renunțe la privilegii atâta timp cât obținerea de privilegii este tocmai esența participării lor la acest joc. Părea obosit, mi-a părut pentru prima dată învins. Nu și-a mai păstrat nici măcar reflexul de politician, acela de a promite ca, intr-o zi, vom vedea luminita de la capătul tunelului. N