Singurul lucru în legătură cu care Banca Naţională şi Guvernul se află de fapt, dincolo de aparenţe, pe aceeaşi lungime de undă este nerecunoaşterea adevărului despre acordul cu FMI, pe care l-au aprobat deopotrivă. Şi nu ne referim aici la faptul că banii au fost luaţi pentru băncile străine din România, întrucât acest lucru atât Guvernul, cât şi banca centrală se vor strădui până-n pânzele albe să nu-l oficializeze. Ne referim la conţinutul însuşi al acestui acord.

Spre cinstea sa, FMI n-a aplaudat, ci, dimpotrivă, a criticat la vremea respectivă creşterea economică bazată exclusiv pe consum din perioada 2004-2008, sesizându-i pericolele pe termen lung. Iar când acestea s-au concretizat şi a fost chemat să le acopere, FMI a stabilit pentru România un program foarte clar şi foarte simplu: întoarcerea consumului în 2004, prin reducerea a tot ceea ce fusese majorat pe baza creşterii economice nesănătoase din 2004-2008, adică în principal a pensiilor şi, respectiv, salariilor bugetarilor. Res-tul din acord reprezintă variaţiuni pe această temă.

Băncii Naţionale nu îi cade prea greu programul. La spate cu banii intraţi în ţară de la FMI poate ţine cursul leului mult mai breaz decât i-ar permite acestuia o economie aflată de fapt în dezastru. Scăderea consumului o ajută să ţină în frâu şi inflaţia. Din punctul de vedere al inflaţiei, Băncii Naţionale îi convine şi faptul că Guvernul n-are bani şi că băncile nu finanţează economia. Scăderea economiei, şomajul, problemele sociale nu sunt în parohia BNR. Aceasta iese bine la orice bilanţ FMI. De aceea este împotriva creşterii impozitelor, care i-ar complica problemele, înainte de toate reinflamând inflaţia. Guvernul însă - care s-a dovedit a nu fi avut o expertiză proprie - a ajuns în situaţia în care chiar nu mai înţelege ceea ce ar trebui să facă. Şi atunci a ţinut-o ca gaia-maţu' în prosteli de campanie electo