Dacă totuşi angajează răspunderea guvernamentală pentru pachetul său nu de măsuri de austeritate, ci de înfometare, fără a le acompania cu măsuri practice de relansare economică, fără a restructura statul bugetivor, fără a renunţa la pletora de clienţi politici pe care o hrăneşte în ministere, agenţii, servicii deconcentrate, fără a tăia la sânge cheltuielile şi mofturile plătite cu bani publici grei ale oficialităţilor, Emil Boc se sinucide politic. Inconştient sau, poate, din ordin.
Banii smulşi tâlhăreşte din buzunarele celor mai săraci români nu-i vor servi decât cel mult la acoperirea unor plăţi curente. Economia, pentru a cărei redresare Executivul n-a avut şi nu are nici un program cţrent, nu va funcţiona mai bine, iar rambursările de datorii externe vor accentua marasmul social.
Privind la vârful bocancului şi surd la orice altă soluţie decât aceea anunţată dinainte de premierul efectiv al ţării, Traian Băsescu, şi repetată apoi de el ca un simplu papagal, Boc nu realizează că rămâne singur. De cum s-a îngroşat gluma, iar protestele au luat amploare, Băsescu s-a repliat fie tăcând, fie încercând, în culise, să mobilizeze sprijinul parlamentar al sateliţilor PD-L, fie, mai simplu, botezând şi ascultând scâncete de prunc, nu blesteme de sindicalişti. Boc, cum, de altfel, i-a şi transmis mentorul său, este cel care, alături de parlamentari, va răspunde efectiv. Dispărând în huiduieli, dar îngropându-şi şi partidul, cu doar doi ani înainte de alegeri. Timp în care, lună de lună, când vor primi fluturaşul de salariu sau talonul de pensie fixate de portocalii, alegătorii vor gândi numai de bine. Deocamdată însă, moţiunea de cenzură.
