Cuvintele s-au rostogolit zgomotos în arşiţa după-amiezii la fel ca sunetele de coarde de chitară încinse ce răzbăteau din Ateneu. Tocuri răsunând pe asfalt, motoarele mai mult sau mai puţin silenţioase care parcau sau porneau din faţa Hiltonului şi doar câteva minute până în 8. Zilele de marţi sunt plictisitoare. Nu ştiu de ce. Dar nu mi-a rămas în cap nicio marţi din istoria mea recentă. Ba da. Mi-a rămas. Una de mai anul trecut. Dar cred că e singura poveste. Ei bine, ultima marţi de mai de anul acesta e un pic ciudată. Apăsătoare. Cel puţin aşa pare dacă arunci priviri fugare pe feţele pline de nepăsare şi plictisite ale trecătorilor. Da. O adunătură pestriţă de soldaţi care păşesc în ritmul lor, cu capul în jos de parcă ar fi fost cu toţii condamnaţi la insensibilitate. Poţi sa râzi, să plângi, să vorbeşti tare, nu pare să bage nimeni de seama. Toţi au aceleaşi figuri inerte. Văd prin tine ca printr-o foaie subţire de geam şi se îndreaptă robotic spre destinaţiilor lor nocturne.

8 şi 20. M-am trezit într-o sală. Seamănă cu cămara ţigăncilor în care a năvălit Gavrilescu în timpul comei. În loc de draperii, un ecran mare. Povestea de azi e deja începută. În spate, un adolescent miop şi-a proptit conversii de spătarul meu. Îl scrutez cu privirea. Îmi zâmbeşte forţat şi mă mai împinge o dată. În sfârşit, apare Crowe. Aş zice că arată sexy în armură de knight, dar s-ar supăra Jude Law pe mine. Deci fără complimente. Russell Crowe (credits: RottenTomatoes.com)

Robin Hood nu e vreo capodoperă care să-i aducă lui Scott Oscarul după cele trei nominalizări, dar are un quelque chose care te prinde în plot, cu toate că finalul e previzibil. Nu te ţine cu sufletul la gură, nu există niciun Gladiator, deşi scenele de bătălie percutează retina în acelaşi ritm. Robin e Maximus, Maximus e Robin şi “zalele-i zuruie crunte” prin valuri. De fapt, mi s-a părut că Robi