Finalul sezonului 2008-2009. Universitatea pierde Europa League la mustaţă. În tribune dominau tristeţea, frustrarea şi dezamăgirea. Mulţi dintre suporteri plâng, ştiind cât de aproape am fost de o performanţă pe care Bănia nu a mai văzut-o de prea mult timp. La oficială, însă, patronul stă impasibil şi pe faţa sa nu se vede nici o grimasă. Ba, mai mult, după meci este aruncată şi bomba, prin care fanii sunt apostrofaţi pentru atitudinea lor în decursul acelui ultim meci. Finalul sezonului 2009-2010. Universitatea scapă de retrogradare la mustaţă. În tribune dominau uşurarea şi bucuria că retrogradarea nu a devenit un obicei. Numai patronul plânge, ştiind cât de aproape a fost să piardă totul, adică singura afacere care îi mai furnizează câştiguri (financiare şi de imagine). În Bănie, fanii care în urmă cu un an erau apostrofaţi, acum stau impasibili. Cineva a reuşit să le ia pasiunea şi sentimentele pe care aceştia le trăiau de fiecare dată când venea vorba despre Universitatea Craiova. Aceasta este diferenţa dintre sentimentele unui suporter, întotdeauna sincere, şi simţirile unui patron, reale doar în momentul în care afacerea îi este pusă în primejdie. Diferenţa s-a văzut în tot acest ciclu de jumătate de deceniu. Când suporterii nu au acceptat compromisuri şi şi-au dorit la echipă profesionişti, patronul a preferat supuşi de-ai casei, mai exact oameni care să nu-i conteste nimic şi să-i furnizeze obsesivul „da“. Când noi am atras atenţia că Roşca sau Stălinescu nu au ce căuta în conducere, Mititelu i-a confirmat în funcţii şi le-a dat directivele ca ei să distrugă tot ceea ce Napoli clădise. Italianul trebuia şters din minţile tuturor, pentru că un eventual eşec al noii strategii l-ar fi pus într-o lumină proastă pe cel care-l dăduse afară pe Nicolo. Când noi am urlat ca nebunii că soluţiile perfecte pentru postul de antrenor ar fi fost Pavel Badea, Pustai, Mold