„Pe aceste vremuri, nu-i bine nici să trăieşti, nici să mori“ – constata o beneficiară a sistemului social contemporan. Administrarea sărăciei a fost dintotdeauna o problemă, nu numai pentru societatea noastră românească, ci şi pentru ceilalţi. Pe măsură ce populaţia începe să crească vertiginos, atitudinea faţă de sărac se schimbă, şi trece de la milă şi respect, la teamă şi dispreţ. Şi apoi, în această lume schimbătoare, cine e sărac şi cine nu e? Niciodată cel mai sărac nu este considerat ca fiind cel mai sărac, întrucît sărăcia se judecă în funcţie de stare, de nevoie, de rang, de trebuinţe. Alexandru Ipsilanti orînduieşte, la 1775, Cutia milelor, dar săracii lui nu sînt cei mai săraci; regăsim printre beneficiari boieri scăpătaţi, mazili scoşi de prin slujbe, preoţi şi văduvele acestora, plîngîndu-şi de milă şi cerînd să li se plîngă de milă. Toţi cei cu o oarecare stare materială sînt chemaţi să contribuie la întreţinerea acestui fond, astfel încît sărăcia endemică de la sfîrşitul secolului să nu-şi mai arate faţa hîdă în fiecare colţ de mahala. Mai mult ca sigur că nu chiar toţi s-au dovedit gata a renunţa la cîte ceva din avutul lor pentru a fi oferit celorlalţi, căci altfel cum să explicăm înscrierea acestei „sugestii“ într-un cod de lege şi apoi transformarea ei într-o obligaţie morală cu profunde valenţe religioase. „Partea sufletului“ devine regulă pentru fiecare creştin şi oferă astfel şansa Cutiei milelor să „chivernisească“, cu chiu, cu vai, sărăcia românească.

Modernitatea avea să agraveze şi mai tare problema sărăciei. Am fi tentaţi să credem că nu, dat fiind gîndirea unui aparat eficient, capabil să găsească soluţii şi să rezolve totul. Dar de unde atîta imaginaţie, căci naşterea unui aparat birocratic aduce în prim-plan problemele funcţionarilor, cu drepturi şi pensii. Criteriile de recrutare ale acestei birocraţii au fost dintotdeauna a