În ultima vreme, se face că am tot auzit de cunoştinţe care au murit. Se spune că despre morţi, numai de bine. Dar despre cum a murit unul sau altul e întotdeauna loc de comentat, mai ales cînd povestitorii decesului au trecut de o vîrstă. Mai precis, după momentul în care agenţii de asigurări au reuşit să le vîre în cap, cu multă claritate şi argumente indubitabile, că singura certitudine din lumea asta, verificată 100%, este aceea că oricine moare. Dintr-un asemenea moment, moartea oricui pare că te priveşte şi pe tine. Nu mai eşti copilul sau tînărul nemuritor, care credea că moartea e totdeauna pentru oameni din altă categorie, adică pentru cei bătrîni (adică începînd de pe la vîrsta de 50 de ani, cea care în copilărie pare atît de îndepărtată încît nici nu există).

„Dom’ profesor“ cum îi ziceau sătenii, depăşise această vîrstă cu vreo 17 ani. Se întorsese din Canada, de unde cică primea şi pensie după mulţii ani de muncă petrecuţi acolo şi îşi făcuse o căsuţă la munte. Se apucase să le predea engleză copiilor din sat. Se certa cu primarul şi le explica ţăranilor ce drepturi au, cum şi de ce trebuie să le ceară. I-a învăţat să-şi facă „buda“ în casă. A mai „furat-o“ temporar şi pe nevasta unui vecin, pe care a dus-o pe la Bucureşti şi i-a înscris copiii la o grădiniţă bună. Soţul a fost criticat de consăteni pentru lipsa lui de reacţie. I-au reproşat că i-ar face pe toţi de rîs, lăsîndu-şi nevasta să plece cu un venetic. El le-a răspuns că, de cînd a venit omul acela în sat, cu toţii n-au avut decît de cîştigat că, deştept fiind, i-a luminat şi pe ei. „Ş-apoi, ce, nevasta e slănină să se termine?“ – şi-a încheiat el cugetarea.

Ei bine, prin toamnă, profesorului i-a ieşit un buboi pe spate. Se pare că nu l-a prea luat în seamă pînă prin primăvară, cînd s-a dus la spital. A stat pe acolo vreo săptămînă şi s-a întors în coşciug. Pe mica lui casă nou