Am mai semnalat acest text, despre care voi scrie şi din care voi reproduce, şi în Academia Caţavencu. Dar nu mă pot abţine, şi o fac din nou!
Pentru că e un textcum rar am mai văzut, insist asupra lui. Mai ales că e vorba despre tânărageneraţie de regizori români, iar desfăşurarea TIFF-ului este un bun fundalpentru asta. Vă invit să vedem cum se naşte şi până unde duce scrânteala unuicritic de film.
Articolul mi-a fost semnalat şi pus la dispoziţie de douăprietene cărora le mulţumesc şi pe această cale. El a apărut într-un ziar pecare oamenii normali nu-l prea cumpără. De aceea voi şi cita din articol pasajemai lungi, ca să vă scutesc să apelaţi la imundul jurnal. Hai să începem cutitlul: Nesimţirea trece pe la Cannes. De notat că, deşi “analizează”festivalul, autorul articolului nu a trecut pe la Cannes. S-o fi temut de întâlnireacu nesimţirea, nu?! Iată un primfragment: “După cum se ştie, filmul românesc este abonat la Festivalul de laCannes. Dar cineaştii noului val continuă să se facă de râs aici, undeparticipă cu filme, iau premii, dar nimeni nu le cumpără filmele să ledifuzeze, iar sălile sunt tot mai goale acolo unde se proiectează un film de-allor” De reţinut modul original în care se fac de râs cineaştii români: iaupremii! Nu vi se pare genială constatarea?! Dar să vedeţi de ceiau aceste premii: “Orice film românesc al tinerilor cineaşti care participă laCannes se bucură de sprijinul bănesc al ICR, care le plăteşte cu sumeameţitoare articole în presa franceză şi americană. Aceste articole sunt nişteelogii bombastice, fiindcă sunt scrise chiar de autorii filmelor”. în fine,misterul e dezlegat: ICR-ul face şi desface totul în lumea culturală, pe toatăplaneta. După ce regizorii se fac de râs luând premii, ei se mai fac o dată derâs fiind lăudaţi în presa franceză şi americană! Desigur, cu articole scrise de ei înşişi, dupăcum bine ştie autoru
