Lansarea recomandărilor cuprinse în Raportul Albright, şi care se doresc să fie un fel de principii ale noului Concept Strategic al NATO, a creat deja primele controverse in spatiul public euroatlantic. Spre exemplu, Robert Haddick se întreba, în comentariul său săptămânal de pe platforma globală a revistei Foreign Policy, dacă NATO “va mai lupta vreodată”?
Într-un moment în care stabilitatea eurozonei şi implicit a construcţiei comunitare sunt puse sub semnul întrebării, apetitul europenilor pentru susţinerea unor operaţiuni militare în afara continentului pare să scadă dramatic. În aceste condiţii, „zilele NATO de falangă înarmată până în dinţi care să se opună armatei sovietice aparţin unui trecut ceţos. După Afganistan, dimensiunea militară a NATO se va contracta lăsând locul unui rol diplomatic tot mai pronunţat. Stafful din Bruxelles îşi va petrece timpul mai degrabă coordonând ONG-uri şi diverşi contractori, decât brigăzi de tancuri”, concluzionează Robert Haddick.
Si totuşi, nu acesta este mesajul Raportului Albright. NATO este în primul rând un furnizor de servicii de securitate. Este un bun public al comunităţii euroatlantice care trebuie să-şi conserve potenţialul de a desfăşura operaţiuni de apărare colectivă atât în Europa, cât şi în afara continentului. Deşi, raportul consideră NATO ca fiind o organizaţie regională cu resurse limitate, care nu are intenţia de a-şi asuma misiunile altor instituţii sau tari, totuşi sfera sa de acţiune rămâne, în principiu, una globală. Într-un mediu internaţional în care geografia insecurităţii este globală, „în care frontierele securităţii se pot afla oriunde” (Philip Zelikow), Alianţa trebuie să-şi menţină abilitatea de a descuraja şi apăra statele membre împotriva oricărei agresiuni „indiferent de punctul de origine”. Departe de logica Războiului Rece, când frontierele securităţii erau clare, statice şi con