Mi se intamplă des ca zilele de la care sper cel mai mult să-mi aducă măcar un zâmbet timid pe buze, să se dovedească a fi adevarate dezastre. Şi invers, zilele în care zăresc semne de nefericire în fiecare detaliu devin adevărate minuni de bucurie.
Mă întrebai azi, rupt un pic de agitaţia din jur – banal, recunoaşte – care a fost cea mai frumoasa zi pe care am trăit-o până acum. N-am putut să fiu foarte coerentă în răspuns, iar spontaneitatea intrase în pauză..aşa că ţi-am cerut un răgaz pentru gânduri. Şi ţi-am promis că, de data asta, n-o să fug de răspuns.
M-am întors în timp şi am încercat să-mi aduc aminte de zile senine, de ploi şi curcubeie..de zâmbete, sclipiri în ochi sau „îndrăgosteli” trecute. Am retrăit dimineaţa aceea superbă, cu lumină roz din Barcelona, gustul cafelei pe ploaie, între zidurile vechi din Roma şi agitaţia nebună a primului pas făcut pe străzile Londrei. Şi mai ales mi-am amintit de nopţi: alea cu miros de tei, pline de vorbe şi muzici. De emoţia celor 260 la ora sau de primul pas de tango reuşit. De secunda aceea când lumina a descris pe faţa ta culori, jocuri şi stări pe care nu le cunoşteam. Dacă mă intrebai atunci care e cea mai frumoasa zi, stiam exact ce să-ţi răspund.
Sau poate e vorba despre oameni: ziua în care te-am întâlnit, ziua în care m-ai luat în braţe..ziua în care m-ai făcut să râd, ziua în care mi-ai demostrat că toţi demonii care îmi încruntă fruntea sunt nişte caraghioşi…dar şi astea poartă acum fire prăfuite de trecut. Se descalifică deci din cursă.
Aşa că mă hotărăsc greu…nu pot să-mi aleg o zi pe care să o proclam: cea mai frumoasă…dar pot saămi imaginez…
M-aş mulţumi, sincer, cu mult mai puţin. Cea mai frumoasa zi ar începe într-o dimineaţă, pe o plajă, cu o cană de cafea între palme. Atât. E prea puţin sau prea mult? Cea mai frumoasă zi ar trebui să fie legată de lucruri mult mai im
