Am fost abordat de cîteva ori în ultimii zece ani în legătură cu diferite iniţiative de a produce o compilaţie-manifest pentru legalizarea consumului de canabis. Deşi piese s-ar găsi destule cît să umple nu unul, ci mai multe CD-uri, am refuzat colaborarea de fiecare dată, la modul asumat, motivînd că nu cred în consecinţele prezumtiv benefice ale unui astfel de demers. Cu alte cuvinte, mă temeam de o receptare eronată a mesajului de către publicul cumpărător şi consumator direct al acestor artişti, tocmai pentru că militam pentru conştientizarea statutului de role-model care decurge din popularitate; un artist public devine, volens-nolens, un driver de imagine pentru cei din jur, într-o măsură care depăşeşte sertarul trendsetter-ilor, şi care nu-i disculpă. Cu toate acestea, savurasem odată boema ilegală a unui joint de socializare şi, drept urmare, consideram iarba o simplă recreere ocazională în raport cu adevăratele droguri.
Dintre multele argumente pro sau contra legalizare/toleranţă pe care le-am auzit în ultima vreme, două categorii mi-au atras atenţia în mod deosebit. Cea dintîi are o dominantă economică şi politică şi o logică financiară destul de solidă, dar suferă mult din pricina potenţialului de implementare – recte, prima ţară est-europeană cu coffee-shop-uri într-un Lipscani montmartre-izat ar fi cu siguranţă un boom imediat, cel puţin pe zona de turism şi cultură.
A doua categorie de argumente are o conotaţie antropologică şi e mai adîncă decît pare. În general, ştiinţa despre om menţine o legătură destul de strînsă cu consumul milenar de plante dătătoare de trip, iar una dintre teoriile legate de însăşi apariţia omului-gînditor (poate chiar a Gînditorului de la Hamangia) are la origine o experienţă anume legată de o ciupercă descoperită întîmplător, culeasă şi mîncată iniţial de foame. În acest context, pare plauzibilă ideea potrivit
