Cand cunosc un om, sunt foarte atenta la felul lui de a fi. Am mai scris asta, nu e un secret. In afara de curaj, inteligenta (nu ma refer numai la barbati), bun simt, deschidere a mintii sau umor, mai admir ceva ce eu n-am avut niciodata, sau niciodata in dozele detectate la altii: rabdarea si intelepciunea.
Fiind impulsiva, agitata, foarte vie in general, recunosc, de cele mai multe sfarsesc prin a fi o vaca lipsita de rabdare si de intelepciune adevarata. Fostii mei parteneri, in general barbati de-o varsta cu tata, mi-au spus mereu ori ca ar trebui sa invat sa accept ca aceasta imi e structura, ori sa pricep ca varsta e de vina, “in tinerete” fiind (practic) aproape imposibil sa detii cantitati impresionante de intelepciune.
Problema e ca, din pacate, din cauza lipsei mele de rabdare si din graba ca nu cumva sa ma prinda din urma nu stiu ce tsunami (egal, o graba aiurea in tramvai) uit sau omit, tocmai ce e mai important: eventualele consecinte ale faptelor, si mai ales ale vorbelor mele.
Mi s-a intamplat de “n” ori in viata, sa ma trezesc parca intr-o scena de film, exact acea scena in care ea pune mana la gura, si (cu un aer de Britney Spears, seems like no brain at all) spune “ups! Ce-am facut? Cum fac acum? Cum repar asta?”
Sunt o vaca. Adevarul e ca, sunt o vaca. Mi se pare inadmisibil ca la 33 de ani sa traiesc inca in tara impulsurilor, a pripelii si a ganditului cu talpile. Si mai rau e ca, oricat imi propun sa nu mai fac aceeasi greseala, tot acolo ajung: sa dezamagesc oamenii, sa-i pun in ipostaze ridicole, sa trantesc niste cuvinte pe care, pe urma, nu stiu cum sa le sterg, sa le anulez, sa le demontez. Incerc sa –mi cer iertare mai apoi, asa cum orice om cu cei 7 ani de acasa o face, insa tot timpul am impresia ca sunt “iertata” doar pentru ca sunt luata ca atare, fara ca motivele mele (cele pentru care imi cer iertare) sa f
