De regulă, cărţile care descriu experienţe narcotice încep cumva defensiv, cu un fel de scuză, cu o dezvinovăţire, cu o atenţionare sau, în orice caz, cu formularea unor rezerve din partea editorului sau/şi a autorului.
Thomas De Quincey îşi începea confesiunile de opioman cerîndu-şi scuze faţă de „amabilul cititor“: „Faptul de a-mi recunoaşte greşeala nu înseamnă că mă socotesc vinovat. Slăbiciunea şi nefericirea nu înseamnă numaidecît vină.“ Şi, chiar dacă ar fi o vină, ea ar fi compensată de „folosul adus altora înfăţişînd o experienţă plătită cu un preţ atît de greu de suferinţă şi înfrîngere de sine“. De Quincey era îngrijorat de faptul că spovedaniile sale vor revolta „spiritul englez“. Şi asta pentru că, prin Confesiunile sale, el ar „smulge pudica draperie“ care acoperă spectacolul unui om ce îşi prezintă lumii „cicatricele morale“ (Confessions of an English Opium-Eater, 1821).
Nu doar „spiritul englez“ putea fi ultragiat în epocă, ci „spiritul burghez“ în general. Peste cîteva decenii, Charles Baudelaire îşi deschidea propriile sale mărturisiri de opioman. Narcomania nu ar fi o crimă (îi explica Baudelaire burghezului generic), ci o slăbiciune, „şi încă o slăbiciune atît de uşor de iertat!“ (Les Paradis Artificiels, 1860). Baudelaire a tradus în franceză Confesiunile lui De Quincey, dar lucrarea fusese deja tradusă în 1828 de Alfred de Musset, care îşi protejase identitatea cu trei iniţiale: A.D.M.
La rîndul său, poetul opioman Jean Cocteau – atunci cînd îşi prezenta în mod public chinurile „au ralenti“ ale sevrajului – îşi deschidea jurnalul dezintoxicării, simţindu-se ca un acuzat în faţa unui tribunal inchizitorial: „Aici îl văd pe procurorul care se pregăteşte să ia cuvîntul. Numai că eu nu depun mărturie. Nu pledez. Nu judec. Depun doar dovezi incriminatorii şi dezincriminatorii la dosarul procesului opiumului“ (Opium. Journal d’u
