Doi ursuleţi polari dorm îmbrăţişaţi de mama lor. Par să fie tare mulţumiţi în blana albă, protejaţi de intemperii şi înconjuraţi de căldură. „Iubi, nu mai vreau să aud nici măcar că eşti în preajma individei ăleia. Nu vreau să ai nimic de-a face cu ea!“ Nu, nu e vorba de scene dintr-un teatru siropos. Ci doar de 133. Autobuzul care vine de la Gara Basarab şi ajunge pînă la Tineretului. „Sosire estimată: 18,09.“ Urşii şi a lor mamă reprezintă una dintre multele imagini ce se succedă în faţa ochilor trecătorilor pe ecranul din faţă.
Am fost unul dintre trecătorii norocoşi: am prins loc în faţă, chiar lîngă ecran. Şi alături de o doamnă destul de prezentabilă (fără să fie frumoasă), care a vorbit tot timpul drumului la telefon. Cu soţul. Şi drumul s-a dovedit… lung, infinit. Nu pentru că era „la-ntors acasă…“, ci fiindcă trecusem pragul orelor de vîrf.
De altfel, eu, una mă consider norocoasă că am reuşit să „prind“ autobuzul însuşi. Veneam dintr-o zonă care mi se păruse ciudată sau, mai curînd, ostilă: alta decît cele în care mă mişc de obicei. Îţi dădea senzaţia de „no man’s land“, pentru că era agresiv aglomerată (maşinile nu păreau să se sinchisească dacă era verde, treceau oricum) şi se construia excesiv (de aici noroiul, imposibilitatea folosirii unor trotuare, haosul şi lipsa de poezie). Strecurîndu-mă printre macarale, am fost condusă spre staţia de maşină de un „spirit bun“ al locului: o doamnă în vîrstă, minionă, dar sportivă, care mi-a făcut o foarte amănunţită hartă a locului, convinsă că eram din provincie… Un domn, de vîrstă medie, îmbrăcat în balonzaid, aleargă disperat pe carosabil. Să prindă ceva, probabil. După un moment, nu-l mai vezi. În locul lui apare o maşină gri (să fie Logan?), cu parbrizul spart. Prim-plan pe spărtura rotundă, ca o plasă de păianjen. Totul pe acelaşi ecran. „Nu trece dincolo! Traversează numai prin locurile am
