Jean a plecat dintre noi, dar rămânem cu Gică Hau-Hau, Parpanghel, Patraulea, Limbă și Ismail.
Ne-a părăsit irepetabilul Jean Constantin, actor a cărui carieră riscă să nu devină niciodată subiect de film pentru simplul motiv că n-are cine să joace în rolul său (că Toma Caragiu a putut deveni Constantin Tănase e doar excepția care confirmă regula).
N-o fi fost el Jean Marais, dar cei pe care ne-a făcut să râdem, în peste optzeci de ani de viață și cam tot atâtea filme, am putea jura că și Jean al nostru era frumos, în felul său: Frumosu’ de la Marea Neagră. Așa s-a chemat un spectacol emblematic pentru harul rarisim al marelui dispărut de a se lua mereu în tărbacă.
Sunt puțini care să fi practicat autoironia în serie, așa cum a făcut-o Jean Constantin într-o salbă de roluri care îl transformau instantaneu în protagonist pe un actor condamnat să rămână voievod al personajelor secundare.
Era suficient să apară Jean și te stricai de râs, fără să-ți dai seama ce era mai comic la el: cât de bine intra în pielea pungașului, mimica de o inteligentă expresivitate, sclipirea poznașă din ochi, rostirea inconfundabilă? Artist care se naște și nu se face, Jean Constantin și-a asigurat gloria eternă într-o epocă în care umorul era „Politically Incorrect”, adică, pentru cei mai tineri, puteai să râzi în voie de cineva care are nasul mare, e țigan și se comportă ca atare.
„Ați auzit? Pe Jean, ăla de la Constanța, l-a uitat mumă-sa pe plajă când era mic și s-a înnegrit de tot”, zicea altă somitate a râsului slobod, Nicu Constantin, într-un moment antologic. Asta, desigur, după ce Jean începuse („E unul care mi-a împrumutat numele; poartă funduri de sifoane la ochi, săracul...”).
Jean Constantin și-a câștigat o uriașă popularitate practicând pe scenă nu un umor subțire, pe gustul elitelor gata să strâmbe din buze la o necuviință, ci unul sănătos, chiar d
