Zilele acestea, ca urmare a zvonurilor privind majorarea taxelor şi a anunţului făcut de preşedintele Băsescu despre restructurarea cheltuielilor bugetare, asistăm la un spectacol halucinant, în care politicienii şi o parte din mass-media au pornit la vînătoarea de vrăjitoare. În loc să ni se explice raţional nevoia aplicării unor măsuri pentru a ieşi din criză, se caută cu înverşunare ţapi ispăşitori şi duşmani ai poporului, care să fie traşi în „ţepele fiscalităţii“. Printre altele, se exploatează la maxim antagonismul dintre sectorul privat şi cel de stat. Conflictul dintre adepţii statului extins (big government), asistenţial şi cei ai laissez faire-ului este vechi şi firesc, numai că la noi el este îngroşat pînă la caricatural, e lipsit de nuanţe, plin de mînie proletară de natură să polarizeze excesiv societatea.

Mă minunez cum e ridicat în slăvi sectorul privat, exacerbîndu-i-se virtuţile. Amnezici, parcă am fi uitat deficienţele structurale ale modelului de capitalism românesc: salarii plătite la gri, facturi false şi evaziune, angajaţi care muncesc 10-12 ore pe zi fără a fi plătiţi suplimentar. Sigur, există suficiente excepţii, dar fundamental sectorul privat din România nu e nici erou, nici martir, cum se insinuează. De aici şi argumente aberante: economia reală s-a restructurat puternic în 2009 şi a reacţionat corect la criză, ne spune Traian Băsescu. Ca şi cum datul oamenilor afară este o virtute în sine sau ne ajută să trecem mai uşor peste criză! Dimpotrivă, creşterea şomajului a dublat cheltuielile statului (cu 120% într-un an de zile), cheltuieli pe care le plătim tot noi, cei care mai avem încă locuri de muncă. Ca să nu vorbim despre cum s-au făcut numeroase concedieri în sectorul privat – sînt cazuri, şi nu puţine, în care patronul dă afară de formă angajatul, care îşi încasează ajutorul de şomaj de la stat, în timp ce continuă să lucrez