Dezbaterea despre legalizarea drogurilor e plină de locuri comune, tautologii, argumente bazate pe observaţii empirice contradictorii, prejudecăţi, panici morale, senzaţional. E o dezbatere specifică secolului XX, dar a avut destulă forţă să sară şi în XXI. De la interzicerea opiumului încoace, în spatele dezbaterii stă o perspectivă totalitară: drogurile „iau minţile oamenilor“ scoţîndu-i din ritmul cotidian, al producţiei şi socializării, pentru a-i lăsa pradă iluziei produse de stările de conştiinţă alterată. Dar e o literatură care străbate mileniile şi care insistă pe faptul că iluzia, în fond, stă în acceptarea prezentului şi actualului ca unic mod de a fi în lume. Opţiunea pentru un drog este o chestiune de credinţă („cred că aşa mă înţeleg mai bine, observ mai bine pliurile realităţii, mă exprim mai uşor, mă eliberez etc.“) şi nu ar trebui interzisă. Oamenii aleg să-şi petreacă timpul şi spaţiul aşa cum vor. Ca şi pentru alte specii de animale, drogurile pot fi o metodă de a ne reconfigura prezenţa în lume. De aici ar trebui să pornim dezbaterea – de la opţiunea individuală şi principiile libertăţii – şi nu de pe poziţia paternalistă, dominatoare, autoritară pe care o îmbrăţişează atît agenţii anti-drog ai statului, cît şi mass-media.

Să încercăm o clarificare: cum distingem între drogurile uşoare şi drogurile grele? Fiecare stat are listele şi ierarhiile sale privind drogurile, nu există un consens. În plus, fiecare zonă are tradiţiile sale prin care o substanţă e considerată drog folositor, deci acceptabil, sau nu. Prin tradiţie, europenii consideră alcoolul un drog acceptabil (în cantităţi moderate) pentru că are efecte fiziologice şi psihologice benefice. Nu la fel putem vorbi despre afgani. Acceptabilitatea nu ar trebui să ia parte la definiţia drogului uşor, dar ea e dovada că unele droguri, cum sînt alcoolul sau nicotina (care, pe deasupra,