În Europa Occidentală, politicile cu privire la regimul şi circulaţia substanţelor psihotrope se articulează pe patru direcţii: interzicere a traficului, descurajare a consumului, terapie pentru dependenţi, reducere a riscurilor sociale.

Chiar dacă în România se înregistrează cifre relativ scăzute în ceea ce priveşte consumul de droguri, autorităţile dau senzaţia că sînt incapabile să controleze acest fenomen. Într-un fel era de aşteptat, de vreme ce fenomenul e de dată relativ recentă. România a devenit doar de cîţiva ani şi destinaţie pentru droguri – pînă nu de mult, era doar o ţară de tranzit.

Numărul cazurilor severe de toxicomanie şi problemele sociale pe care le generează (o comisie prezidenţială însărcinată cu evaluarea acestora consemnează, atunci cînd se referă la consumul de droguri, incidenţa altor posibile infracţiuni, precum şi pericolul transmiterii unor afecţiuni grave) societatea civilă şi comunitatea politică: legislaţia în vigoare acum în România este depăşită, ea nu mai acoperă noile realităţi.

În plus, apariţia, în ultimii ani, a aşa-numitelor „magazine de vise“, în care se comercializează, sub diverse forme, „droguri legale“ arată care sînt limitările acestui sistem: inventivitatea combinatorie a celor care distilează în laboratoare substanţe cu efect halucinogen depăşeşte capacitatea statului de a reglementa eficient regimul acelor substanţe: pînă să se voteze în Parlament lista cu substanţe interzise, apar noi şi noi droguri care scapă legiuitorului. Tot problematic e şi modul în care statul îi priveşte pe consumatorii de droguri (grele sau uşoare). E, într-adevăr, oarecum ipocrit să învinovăţeşti nişte tineri care n-au rezistat tentaţiei (şi chiar e o tentaţie!) drogurilor, dacă instituţii specializate nu sînt capabile să asigure o informare decentă cu privire la efectul lor şi să reducă traficul. Pe de altă parte, consu