Criza economică acoperă tot spaţiul mediatic. E normal, dar nu e bine. Copleşite de veşti proaste, urechile cetăţii nu mai pot auzi dezbaterile extrem de interesante care au loc în Parlament, pe marginea unor legi. E păcat. Nu din alt motiv decît acela că asemenea dezbateri pe marginea unor acte normative rar se pot auzi sub cupola imensă a Parlamentului. Dezbaterile de la comisii sînt mai relevante, cele din plen sînt, pentru multe gusturi, mai savuroase. În orice caz, întîlnirea parlamentarilor cu proiectele Legii educaţiei naţionale şi ale Legii lustraţiei a fost stimulantă. Oricine se îndoieşte de necesitatea şi de utilitatea parlamentarismului ar fi putut să vadă bine, cu ocazia „trecerii“ acestor legi, cît de bine poate lucra Parlamentul nostru. Fie şi pentru că, în mai toate cazurile, se poate vedea numai cît de disfuncţional şi pervertit este Parlamentul.

Mă voi referi, aici, la dezbaterile care au avut loc în cadrul discuţiei asupra Legii educaţiei naţionale cînd a venit vorba despre ora de religie. Se ştie, Constituţia spune că „În şcolile de stat, învăţămîntul religios este organizat şi garantat prin lege“ (art. 32, alin. 7, teza a II-a). De mulţi ani, această normă a fost implementată prin apariţia orelor de religie în şcoli. Fireşte, orele de religie sînt organizate asigurînd deplina libertate de conştiinţă – pentru cei care nu doresc să le urmeze există posibilitatea nefrecventării lor, iar pentru cei care doresc să le urmeze, există posibilitatea frecventării lor după convingerile religioase ale fiecăruia. De cîţiva ani însă, se aud voci în societatea civilă care contestă atît validitatea regulii constituţionale cît şi felul în care această regulă apare în legislaţia subsecventă şi, apoi, se implementează.

Mai întîi, se spune că o atare normă se află în contradicţie cu principiul laicităţii statului. După părerea mea, principiul laicit