Din toate câte i s-au pus în cârca preşedintelui Traian Băsescu în cei aproape şase ani de mandat, una nu va putea fi găsită: laşitatea. Ba, din contră, s-ar putea spune că nu de puţine ori şi-a asumat mai mult decât ar fi trebuit să ducă. Este cazul acordului împovărător cu FMI - urmare directă a şirului de guvernări incompetente de până acum – şi de anunţul public al măsurilor care urmează a fi luate pentru redresarea unei situaţii aproape fără ieşire.

Am lipsit vreo zece zile din ţară, iar la întoarcere am fost curios – profesional cel puţin – să aflu cum au evoluat lucrurile pe acest vârf de criză. Am constatat că am mers înainte, pe traseul previzibil al ciocnirilor tot mai violente (deocamdată de idei) între responsabilii guvernanţi şi partea cu adevărat adversă a opoziţiei politice şi civile. Nu numai că nu s-a dat nici o şansă dialogului – de către nici una dintre părţi – dar poziţiile chiar s-au acutizat până la a face necesară o nouă ieşire la rampă a şefului statului.

Pitit după fustele acestuia, premierul tace. Ultra-vorbăreţul Boc nu mai are glas. Vorbesc pentru el toţi – miniştrii, aliaţi politici, colegi de partid. Boc însă nu mai scoate un cuvânt şi acest lucru îl pune într-o postură de victimă sigură a evenimentelor. Boc devine Moţoc şi cum un cap trebuie să cadă, cu siguranţă că va fi al său. Nu vreau să spun că vinovăţia pentru situaţia la care s-a ajuns îi aparţine în totalitate. Ba, chiar, într-o foarte mică măsură. Pentru că, la o analiză atentă, Boc nu există. El exprimă idei, opinii – care cel mai adesea se lovesc cap în cap – care nu sunt ale lui. Sunt ale celor care îl manipulează ca pe o perfectă marionetă. Dacă Boc are cu adevărat o vină, este aceea de a se fi pretat cu naturaleţe şi cu maximă disponibilitate acestui joc. Cu flerul său de veritabil „animal politic”, preşedintele a simţit că atunci când povara responsabilităţii