În literatura română, doar trei autori au făcut din dependenţa de droguri tema principală a romanelor lor. Alexandru Vakulovski a debutat cu romanul grunge Pizdeţ (Aula, 2001), urmat de sequel-ul Letopizdeţ (Idea, 2004), ambele cvasi-biografice şi plasate în mediul studenţesc din provincie caracterizat prin amestec etnic, atitudine anti-establishment, tentaţia evadării şi, implicit, a autodistrugerii prin băutură şi narcotice, „aceste vize gratis la cer”. Avînd meritul de a fi inaugurat curajos la noi tema, ambele romane sînt însă primitive, schematice, reproduc superficial cultura underground şi abundă în locuri comune: femeile sînt curve şi proaste, şcoala sucks pentru că induce conformismul social, societatea manipulează, legile sînt nedrepte, statul e vinovat de tot, capitalismul e o hoţie, americanii - imperialişti ş.a.m.d., astfel că existenţialismul dependenţei chimice devine un soi de haiducie narcotică proliferatoare de clişee stîngiste în slang basa.
Dacă la basarabeanul Vakulovski, „personajele” erau - în ritm de gangsta rap mixat cu rock alternativ la casetofoanele de cămin studenţesc populat cu rakeţi - tramadolul, efedrina, glutetimidul, demetrinul ş.a., clubber-ul Dragoş Bucurenci şi-a intitulat romanul său techno cu denumirea alternativă a mult mai mondenei ketamine: RealK (Polirom, 2004). Romanul se deschide cu o convenţie romanescă de secol XVIII placată pe realitatea internautului: un clubber renunţă brusc la droguri şi îi oferă tovarăşului de tripuit jurnalul scris pe weblong unde înregistrase intermitent întreaga experienţă. Destul de neverosimil ca story şi lăsînd o senzaţie de falsă autenticitate, construit stîngaci şi neglijent, valoarea romanului este una mai degrabă educativă: conţine note de subsol „tehnice” prin care se explică jargonul narcotic (shot, sharf, pill, acid, timbre, ex, palmieri, blunt, bong ş.a.) şi dă informaţii su
