Potrivit unei legende cu o foarte posibilă corespondenţă în realitate, prin 1949 sau ’50 mareşalul Tito (liderul Iugoslaviei şi al partidului comunist de acolo) i-a scris un scurt mesaj lui Stalin (liderul URSS, de care se temea atunci o jumătate de mapamond). În mare, scrisorica reda aceste gingaşe cuvinte: Dragă tovarăşe Stalin, vă rog încetaţi a mai trimite oameni cu sarcina de-a mă ucide. Deja am prins cinci pînă acum – unul mă urmărea cu o bombă, altul cu o puşcă... Dacă nu veţi da curs rugăminţii mele, o să trimit şi eu unul la Moscova, la dvs. – şi nu va trebui să mai trimit un al doilea.

Acesta era omul despre care vorbim: Iosip Broz Tito, de la a cărui moarte s-au împlinit în aceste zile 30 de ani. Cel mai tînăr sergent-major al armatei austro-ungare prin 1915, apoi comunist din convingere (de prin 1917 şi pînă la capăt), mai apoi partizan de elită împotriva celei mai bine organizate armate a anilor ’40 (Wehrmacht-ul german), politician fără scrupule, patriot înflăcărat al unei ţări mai solide în mintea lui decît în realitate, autorevendicîndu-se el însuşi ca fiind „iugoslav“ (naţionalitate inexistentă la naşterea lui şi care n-a supravieţuit mult nici morţii sale), dictator pe jumătate luminat şi pe jumătate plin de toate umbrele imaginabile, soţ a n soţii (nici un biograf nu le ştie cu precizie numărul sau identitatea), iubitor de havane şi de coniac, gazdă afabilă pentru cei ce-au trecut pragul conacului său de pe insula Brjioni (pe coasta croată a Adriaticii; de la Eleanor Roosevelt la Elisabeth Taylor, Sophia Loren sau Gina Lollobrigida – n-avea gusturi rele, mareşalul! – şi de la Richard Burton şi Marcello Mastroianni la Gamal Abdel Nasser şi alte zeci de şefi de stat din toată lumea), purtător al unor inedite uniforme făcute special pentru el (tiparele erau apoi arse!), Tito a fost unul dintre acei cîţiva oameni care realmente au făcut isto