Dragă dle Cristian Tudor Popescu,

O să ridic cîteva obiecţii la cronica pe care aţi dedicat-o noului film al lui Cristi Puiu, Aurora, aşa că profit de ocazie pentru a vă mărturisi că, de la retragerea lui Alex. Leo Şerban, critica dvs. de cinema îmi oferă mai multă stimulare decît a oricărui alt compatriot. Dar ce fel de critică vă închipuiţi că faceţi atunci cînd îl învinuiţi pe Puiu de neglijenţă pe frontul plauzibilităţii, pe baza tabieturilor de fumător ale protagonistului său? Scrieţi că acesta aprinde o ţigară la începutul filmului, iar pe următoarea o aprinde abia peste vreo oră şi jumătate, deşi între timp „trecuse prin momente de mare tensiune nervoasă“. Ei, şi? Criteriul dvs. de-aici e un clişeu al Psihologiei După Ureche. În realitate, cîţi fumători – atîtea pattern-uri. Pînă la un punct, nu pot să nu văd / admir capacitatea de a observa asemenea detalii, dar, confruntat cu un asemenea exemplu, nu pot să nu rîd de un simţ de observaţie atît de idiosincratic. Voi trece deci peste restul observaţiilor dvs. din aceeaşi categorie. Cea mai serioasă acuzaţie pe care i-o aduceţi lui Puiu este aceea că finalul său – în care protagonistul dă o declaraţie la poliţie cu privire la omorurile comise – este copiat după al lui Porumboiu la Poliţist, adjectiv. Dar asemănările pe care le găsiţi sînt ori superficiale (prezenţa aceluiaşi actor în ipostaze similare), ori rezultatele unei prezentări distorsionate a faptelor (eroul lui Puiu nu „explodează“, aşa cum susţineţi, în fraze „superintelectuale“ desprinse parcă din demonstraţia de maieutică de la finalul lui Poliţist..., ci dimpotrivă, face nişte încercări dezarticulate de a se explica – de a ieşi din propriul cap –, după care renunţă). Ca să împrumut o comparaţie de la Răzvan Rădulescu (care n-a folosit-o cu referire la Poliţist... şi Aurora), cele două filme nu seamănă între ele decît în măsura în care toţ