Ioana Bădilă mi-a fost profesoară de geografie în generală; spre fericirea mea, femeia aceasta, care trebuie că avea pe atunci puţin peste cincizeci de ani, nu avea nimic din înfăţişarea ori conduita unui dascăl, dimpotrivă. Dar eu am iubit-o pentru că toată ziua la geografie ne jucam şi nici nu trebuia învăţat mare lucru acasă; şi pentru că a pus bazele unei trupe de călători prin Bucureşti şi împrejurimi, care se chema „Cercul micilor geografi“, care geografi, sîmbătă de sîmbătă cu ghiozdanul cu sendvişuri în spate, o luau la picior prin tot locul (o dată chiar ne-a desenat cu băţul în pămîntul moale de lîngă un copac, harta excursiei pe care urma s-o facem în acea zi; acuma, ce-o fi desenat ea de fapt acolo numai Dumnezeu mai ştie, dar fapt e că noi hartă am văzut...). Şi-am mai iubit-o pentru că ne povestea tot felul de chestii care te lăsau cu gura căscată (nu bîrfe, tîmpenii, prostii – poveşti), şi pentru că o dată, cînd aveam geografie pe 15 ianuarie, a venit fără catalog, a scos volumul de versuri din geantă şi toată ora ne-a citit. Cu Aurora Alexandrescu am făcut, tot în generală, chimie. Nici ea nu era dăscăliţă: purta pantaloni de piele şi conducea cam imprudent o maşinuţă roşie. A format un grup de elevi pentru a-i trimite la olimpiadă. În principiu, profii se rezumau să-i ia pe cei mai buni din clasă, să-i trimită la concursul respectiv şi-apoi, cînd aceştia se întorceau înfrînţi şi simţindu-se în secret proşti (aşa cum se întîmpla de cele mai multe ori sau, în orice caz, aşa cum mi s-a întîmplat mie), să-i felicite (??) şi să le dea cîte un 10. Aurora a făcut însă pregătire cu noi, iar în cele cîteva săptămîni cînd ne-am tot întîlnit la şcoală după ore, chiar am învăţat chimie (plus că am rîs de ne-am tăvălit, pentru că noi numai faze aveam în cap şi nici profa nu era mai în firea ei). Rezultatul a fost că m-am clasat al patrulea din vreo sută de p