● Mircea Cărtărescu, Nimic, poeme 1988-1992, Editura Humanitas, 2010.
„o să las nasul în jos cînd o să vină vorba despre poezie, o să fac traduceri / ca să nu mă uite lumea, ca să pară că mai trăiesc, / sau o să-mi public cîndva un volum de versuri din tinereţe / atît de proaste, că nu le băgasem în nici o carte / şi o să am succes «de prestigiu»...“ Versurile astea fac parte din poemul „Rana“ apărut în 1994 în volumul Dragostea, subintitulat „poeme 1984-1987“, volum tranzitoriu înspre aceste ultime versuri de tinereţe ale lui Mircea Cărtărescu, intitulate Nimic, tocmai pentru a marca sfîrşitul aventurii liric-existenţiale sintetizate în cea mai bună carte a sa de poezie: Totul (1985). Doar că nu sînt deloc „atît de proaste“, ci esenţiale prin trecerile înspre, prin dialogul lor cu textele de dinainte (de altfel, extraordinarele poeme „Oh, Natalie...“ şi „A, la luna, la luna...“ au apărut în Dragostea; cît despre, apropo, citarea revistei Dilema în poemul „Dire Straits“, aceasta arată că volumul „trece“ cel puţin în anul 1993). Iată cum suna poemul final din Totul: „oblomovismul meu / mă face să mănînc ciocolată în loc să fac prunci. / mi-e frică de viaţă, maturitatea / mă încolţeşte. unde dracu să fug? pe cine să iau de nevastă? / e aşa plăcut în camera mea, într-o zi ca asta, cînd nu am serviciu / cînd viaţa nu mă pipăie la încheieturi... / ascult beatles. mănînc ciocolată chinezească. bat la maşină. nu îmi simt inima. nu-mi cunosc creierul. / e pace, pace şi realism. / sînt o oglindă purtată de-a lungul altei oglinzi“. Şi iată cum îi răspunde poemul de deschidere din Nimic: „Acum iau vitamine chinezeşti şi fac exerciţii cu ganterele. / Nu, nu vreau să înnebunesc. / Nu vreau să fiu un monstru cuprins de inspiraţie. / Nu vreau ca poezia mea să-mi supravieţuiască. / Acum ascult nişte muzică şi-mping căruciorul fetiţei mele / acum ştiu că asta-i realitatea“.
