Stimate domnule Gabriel Dimisianu, sunteţi unul dintre cronicarii de cursă lungă ai literaturii noastre, cu peste patru decenii de activitate susţinută. Pentru cineva care a fost în mijlocul vieţii literare încă din deceniul sase, cum arată lumea noastră culturală de azi? Vi se întâmplă să faceţi comparaţii, să vă întrebaţi ou sont les neiges d' antan ?
- Aş începe prin a vă corecta într-un punct. Îmi treceţi în cont „peste patru decenii" de activitate critică dar sunt în realitate, vai, peste cinci. Înainte de România literară a existat „Gazeta literară", unde am intrat în redacţie în toamna lui 1958. Acolo şi atunci am început să scriu recenzii, comentarii despre cărţi. Am fost coleg la „Gazeta literară", dintre criticii din generaţia mea, cu Matei Călinescu, Eugen Simion, Valeriu Cristea, Lucian Raicu. După ce „Gazeta" a devenit, în 1968, România literară, au venit lângă noi, transferaţi de la
„Munca", Dana Dumitriu şi Mircea Iorgulescu, iar din 1971, după trecerea lui George Ivaşcu de la „Contemporanul", la România literară, a venit Nicolae Manolescu. Astfel s-a constituit echipa de critici de la principala revistă literară a ţării şi câţiva ani am putut să acţionăm concertat. M-am aflat într-adevăr, cum spuneţi, împreună cu aceşti confraţi critici, în mijlocul vieţii literare româneşti, în centrul ei pot să spun, dată fiind poziţia centrală ocupată atunci, în spaţiul nostru cultural, de revista la care noi scriam săptămână de săptămână. Azi publicaţiile de aceeaşi factură, dacă e să facem comparaţii, nu se mai află în centru, ci undeva la margine. Acolo au fost împinse. Pe acolo se găseşte acum, din nefericire, şi România literară, nu din vina ei.
Despre deplasarea către margine a publicaţiilor de cultură s-a tot vorbit, arătându-se şi cauzele acestui proces. Printre altele, schimbarea componenţei publicului care citeş
