Un elogiu de trei minute şi o lacrimă de-o clipă nu scuză o neglijare care se măsoară în ani sau decenii.

Preţuirea cuiva în timpul vieţii nu e la îndemâna multora. Dintr-un amestec de calcul şi ipocrizie, exerciţiile româneşti de admiraţie au nevoie de un declanşator funerar. Baletul recunoştinţei se desfăşoară cel mai bine la mormânt, învăluit în aburul pioşeniei de faţadă. Cât timp e în viaţă, cântăreţul, scriitorul sau actorul interesează doar ca nume pe afiş. Când moare, el devine brusc profitabil şi binemerită investiţia de timp a ziaristului, plus fotografia cu telefonul mobil pe care un mârlan fără nume o face pe buza gropii, cu piciorul sprijinit de crucea de alături. Lista dispăruţilor fructificaţi postum e lungă şi neîncheiată. Pe ea stau lingvişti, inventatori, poeţi, artişti de circ, medici, sportivi şi câţi alţii. Aşteptându-le moartea ca să vorbim despre ei, nu facem decât să trecem cu brio examenul făţărniciei. Un elogiu de trei minute şi o lacrimă de-o clipă nu scuză o neglijare care se măsoară în ani sau decenii. Suntem vinovaţi şi dizgraţioşi.

Admiraţiei îi stă bine dezinteresată. Când are în vedere cariera personală şi se revarsă asupra unui angajator prezumtiv, ea miroase urât. Prozatorul care îl iubeşte pe critic până când acesta îi laudă romanul îşi murdăreşte reverul cu o pată în locul blazonului. Actriţa care cade în adoraţia regizorului până la primirea rolului va fi fluierată pe scena eticii. Admiraţia trebuie să rămână o reacţie cordială, care priveşte strict un om, un fel de-a fi şi o operă. Singurele punţi dintre admirat şi admirator sunt afinităţile, plăcerea şi frisonul jubilativ. Când admiraţia are în spate o agendă, sensul ei se falsifică până la irecognoscibil.

„Păsările de-astă vară / Şi-au scris numele-n senin / Peste Pontul Euxin / Şi-au plecat să nu le doară / Vârfurile cu venin / Ale crengilor, aseară