Giuseppe Tornatore deschide filmul său cu o serie de cadre care rămân memorabile, un grup de copii se joacă cu vârtelniţele în timp ce bătrâni ferfeniţiţi, cocliţi, joacă cărţi, unul îl trimite pe un băiat să-i cumpere ţigări promiţându-i 20 de lire dacă vine mai repede decât se usucă scuipatul lui în ţărână.

Încurajat de toţi ceilalţi, puştiul începe o goană nebună pe străzile sărăcăcioase ale unui mic oraş sicilian, Bagheria, Baaria, şi accelerând, îşi ia zborul asemeni unui avion plutind peste oraşul care i-a dat viaţă. Mai târziu, copilul devenit adult îl contemplă de pe o înălţime şi nu spune decât atât, „Ah, Baaria", un oftat care pare adresat unei femei iubite, pentru ca spre final, îmbătrânit, despărţindu-se de fiul său pe un peron şi întrebat de acesta asupra familiei sale, „De ce cred toţi că avem un caracter urât?", el răspunde cu o frază care cuprinde întreaga Sicilie cu Baaria cu tot: „Poate că e adevărat, sau poate că ne credem în stare să îmbrăţişăm tot pământul, dar mâinile ne sunt prea scurte!" Cu acest film, Tornatore tocmai acest lucru îl încearcă, să îmbrăţişeze întreaga Sicilie şi aproape jumătate de secol din istoria ei cu tot cu caracterul ei urât care camuflează o dragoste prea mare. Povestea lui Peppino Torrenuova (Francesco Scianna) care din fiu de păstor, sărac lipit, devine un activist intrând de tânăr în Partidul Comunist şi devenind în final deputat imprimă un fals parcurs politic filmului. În Sicilia, nimic nu scapă relaţiilor cutumiare guvernate de un scepticism sănătos, relevabil printr-o ironie muşcătoare care face din sicilian o fiinţă întortocheată, complicată, fapt ce relevă caducitatea ideologiilor, de la rigiditatea mussoliniană luată în derâdere de locuitorii Baariei la idealismele utopice ale comunismului. La un moment dat, prietenii buni se despart, Onofrio Pace trece la socialişti, însă întâlnirea la o croi