Măsurile de austeritate pe care sunt nevoite să le ia guvernele statelor UE reprezintă proba că paradisul social-democrat european nu a existat niciodată decât în minţile birocraţilor.

Românii descoperă astăzi cu furie, alături de mulţi alţi europeni, că ceva nu este tocmai în regulă cu ceea ce li s-a spus vreme de zeci de ani: li s-a spus că pot consuma mai mult decât se produce pe termen nelimitat şi că, atunci când spectrul scadenţei începe să se apropie ameninţător, va exista întotdeauna statul providenţial care să le ofere protecţie. Li s-a spus că nu există nici o legătură între productivitate şi venituri şi, ca atare, „sunt îndreptăţiţi'' la salarii mari, concedii plătite din ce în ce mai lungi, săptămână de lucru redusă, pensii timpurii, avantaje sociale şi „plase de siguranţă". Li s-a spus că au dreptul la o viaţă lipsită de griji imediate, indiferent dacă au făcut sau nu ceva să o merite, în virtutea „egalităţii" şi „solidarităţii" garantate de Guvern. Li s-a spus că pot trăi relativ bine fără să muncească prea mult şi că are statul grijă de asta. Li s-a spus că pot renunţa la responsabilitate individuală pentru o siguranţă socială pe care statul se angaja să o garanteze. Li s-a spus că pot renunţa liniştiţi la libertate, bun-simţ şi discernământ pentru că statul garantează satisfacerea nevoilor. Li s-a spus că există prânzuri gratuite şi că, oricât ar mânca din tortul social, acesta va rămâne intact. Li s-a spus că statul poate garanta drepturi pe care trebuie să le plătească alţii. Li s-a spus că paradisul este posibil aici, pe Pământ, şi că Statul este paznicul porţilor. Au fost minţiţi! Şi, cu cât amăgirea paradisului postmodern a fost mai puternică, cu atât dezamăgirea şi furia provocate de contactul brutal cu realitatea sunt mai mari. În spaţiul european, oamenii au dat la schimb promisiunea paradisului creştin, cu toată încărcătura lui d