Discuţia despre premiile literare din România este oportună oricînd, mai ales acum cînd, în preajma acordării premiilor U.S.R., pe bună dreptate, cele mai asteptate premii de gen din România, pentru toţii scriitorii (poeţi, prozatori, critici literari, eseisti, dramaturgi, debutanţi, traducători), apele par a se învolbura între cele două maluri ale celor două jurii -unul de nominalizări si altul care stabileste laureaţii -, care, firesc, revarsă peste zăgazuri, stîrnind coduri galbene si portocali, dar si indiferenţă.
Sastisirea despre care vorbea Gabriel Chifu în articolul său din nr. 16 al revistei România literară, legată de multitudinea premiilor mici ce se acordă peste tot în viaţa literară românească, ţine şi ea de lipsa de importanţă, în perspectiva consacrării, a unor astfel de premii. Tocmai din această cauză, ivită şi ea din „marele festival al muncii şi creaţiei «Cântarea României», care a stîrnit în fiecare veleitar satisfacţia acumulării de diplome şi medalii cu care să se laude în diverse ocazii prin faţa diverselor uşi care, astfel, se deschideau mai uşor, am iniţiat chiar din 1990, cu sprijinul Primăriei Municipiului Botoşani şi implicarea directă a lui Laurenţiu Ulici, Premiul Naţional de Poezie „Mihai Eminescu", premiu ce urma să fie acordat unui poet român în viaţă pentru Opera Omnia. Sublinierea de Naţional este necesară, pentru că, în ideea impunerii acestui premiu a stat tocmai ieşirea din „zonal" (pentru că Premiul Naţional de Poezie „Mihai Eminescu" nu se acordă pe o anumită zonă, ci el acoperă întregul areal al literaturii române, ba chiar a adus laurii lui şi unor poeţi români din diaspora, iar formula de jurizare, cu cinci membri din patru mari centre culturale ale ţării, aceeaşi pe distanţa a zece ediţii, critici literari şi profesori universitari de primă mărime -Bucureşti, Iaşi, Cluj-Napoca şi Timişoara
- tocma
