M-am simţit îndemnat să scriu aceste câteva note despre Al. Ivasiuc, după ce am sfârşit de citit, zilele trecute, cartea lui Florin Constantin Pavlovici Frica şi Pânda.

Citisem mai înainte celălalt volum al memorialistului, Tortura pe înţelesul tuturor. In amândouă vine vorba de multe ori despre Saşa, cum îi spunea Florin Constantin Pavlovici vechiului său prieten şi frate de suferinţă din închisoare şi deportare.

Până să fi citit aceste două cărţi am tot ezitat să-l evoc pe autorul Cunoaşterii de noapte. Am scris despre literatura sa, dar nu şi despre omul în jurul căruia stăruia atâta incertitudine. Mulţi îl suspectau că a colaborat cu Securitatea, iar unii l-au şi învinuit de-a dreptul, ca Paul Goma. E drept că Goma a făcut-o după ce Ivasiuc murise, nemaiavând cum să dea explicaţii, să recunoască sau să infirme. De fapt, Paul Goma trecea, în privinţa lui Ivasiuc, de la o extremă la alta, contrariindu-l pe Florin Constantin Pavlovici cu această oscilare şi obligându-l să aducă în discuţie criteriul moral: „Dacă ştia că Ivasiuc era o lichea, cum pretinde Paul Goma că ştia încă din puşcărie, este imposibil de înţeles de ce l-a cultivat cu atâta insistenţă după eliberare, de ce s-a folosit de el, de relaţiile lui şi ale Titei Chiper - soţia lichelei - când o elementară moralitate, în numele căreia nu încetează să vitupereze, i-ar fi cerut să îl evite". (Frica şi Pânda, p. 82). Dovezi că Ivasiuc a colaborat cu Securitatea n-au fost totuşi aduse, nici de Goma, nici de alţii, ci s-au făcut mereu presupuneri, speculaţii, pornite mai toate de la împrejurarea că fostul deţinut politic a lucrat o vreme la ambasada americană. Au mai fost invocate călătoriile lui Ivasiuc, bursa de la Yowa, cele câteva funcţii de oarecare importanţă pe care le-a deţinut, în anii '70, în administraţia culturală, la Uniune, la Cartea Românească, în cinematografie.