"Nu ştii cum e până nu te loveşti de treaba asta, iar pentru noi a fost de parcă ne-a lovit un tren", a mărturisit Iuliana Stavăr, mama lui Alex, un copil de şapte ani care suferă de autism. Era prima lecţie dintre cele câteva pe care aveam să le primesc vreme de două săptămâni, perioadă în care m-am familizarizat cu ceea ce medicii numesc "spectrul" autist.

În România sunt câteva mii de cazuri de autism. Nimeni nu ştie numărul exact. Cert este însă că fiecare caz în parte este o ca o bucată de puzzle. De fapt, după cum mi-a descris o altă mamă afectată, chiar aşa arată mintea persoanelor cu autism: ca un joc cu unele piese lipsă sau aşezate anapoda.

Să o luăm piesă cu piesă.

Alex

Cuvintele Iulianei Stavăr curg trist, parcă în contratimp cu energicul Alex, care e peste tot. Acum îmi sterpeleşte reportofonul de pe masă fără să-şi ridice privirea din pământ, iar peste doar câteva clipe se bâţâie înainte-înapoi în faţa televizorului. Copilul face rar contact vizual şi e stăpânit deseori de mişcări stereotipe - două trăsături ale "spectrului".

"Aleeeex, eşti cuminte, mamăăă!", îl admonestează, ferm, mama sa. Băiatul se opreşte pentru câteva clipe şi se aşează alături de ea pe canapea. Scena nu durează mult pentru că cel mic nu poate sta locului. Se ridică, sare scuturând rapid mâinile în aer, apoi o zbugheşte din sufragerie. Unde revine din nou în câteva minute pentru a escalada fotoliile şi scaunele.

"Are tulburare pervazivă de dezvoltare, aşa scrie pe certificatul lui. E hiperkinetic", explică Iuliana Stavăr. După care insistă din nou către Alex: "Te dai jos de pe scaun!".

Trebuie să fie hotărâtă, aspră uneori, să-l privească în ochi, altfel Alex nu o ascultă. Nu poate. O altă trăsătură este lipsa atenţiei sau a grijei faţă de reacţiile celorlalţi, de multe ori lipsa empatiei.

La doi ani, Alex nu vorbea şi nu răspundea când